De la un palaneț împărțit la trei, în România, la farfuria cu escargots la Ritz

Cineva mi-a reprodus discuția dintre trei tineri studenți care coborau de la Clinici. Încă purtau halatele pe sub hăinuțele subțiri și le era foame. Unul dintre ei mai avea un leu, celălalt nu mai avea niciunul, iar fata încă un leu. „Cum, nici cât să ne luăm un palaneț să-l împărțim în trei nu adunăm?”, se mira cel mai înfometat dintre ei. Fata a venit cu soluția: „Mergem la mine, mai am niște cartofi, și până când fac eu ceva de mâncare voi îmi citiți cursul”. Era emoționat omul care mi-a povestit. Din acești copii zgribuliți vor ieși medicii de mâine. Și n-o să ne mirăm în ce se vor transforma toate frustrările astea, de ce ne vor abandona și vor merge să mânânce escargots la Ritz.

Prioritățile noastre n-au fost corect formulate niciodată. Fiecare trib, începând cu cel al politicienilor și-a tras vânatul în fața lui, și la el s-au așezat șefii de trib. Restul n-a contat.

Ori, dacă vrem să progresăm, în copii trebuie să învestim. În hrana, adăpostul și educația lor. Dintre țările UE, România înregistrează cea mai mare rată a copiilor expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială (41,5%) în 2020, urmată de Bulgaria (36,2%), Spania (31,8%) și Grecia (31,5%).Faptul că unul din 3 copii crește în ritm de sărăcie și de excluziune socială e dramatic.

Abandonul universitar are și el, preponderent, cauze financiare. Ce e de făcut?

O bursă socială în România este în jur de 700 de lei pe lună. Ce poți face cu acești bani într-un oraș precum București sau Timișoara sau Cluj-Napoca?

Poate o implicare mai mare a universităților în domeniul burselor, cel puțin la fel de mare precum în investițiile uriașe în imobile, ar fi de dorit. Pentru că, nu e așa, degeaba ai clădiri dacă rămân goale. Investițiile imobiliare par o obsesie comunistă care se perpetuează. Însă rareori se întâmplă să se inaugureze vreun cămin studențesc. Înghesuiala este așa de mare, chiriile atât de scumpe, încât pare să nu se rezolve niciodată nevoia uriașă de locuri de cazare. Pandemia le-a și dat universităților un motiv în plus să se relaxeze în privința căminelor, odată cu trecerea cursurilor în online. Și pentru familiile lor a fost o ușurare, dar pentru studenții la acele facultăți unde se fac laboratoare sau practică în spitale, problema a rămas.

Nici orașele nu se implică. Trăiesc de pe urma studenților, se dezvoltă datorită forței de muncă pregătiră de universități, dar nu investesc în campusuri și nici în burse sau tichete de masă, cantine sau vaucere de vacanță pentru tinerii care ne oferă viitorul.

În România facilitățile se acordă la finish, prin pensiile speciale, nu la început, la oferirea de șanse.

Abia acum, în 2021, s-a legiferat accesul gratuit al studenților în bibliotecile universitare. Asta în condițiile în care suntem aproape ultimii în Europa la numărul de absolvenți de studii superioare, iar analizele privind starea de sărăcie ne plasează în top. Investiția în educație nu înseamnă numai clădiri noi și simpozioane, ci și facilitarea accesului la educație.

Dacă familiile nu au bani pentru întreținere și chirii în marile orașe, pentru copiii lor, discrepanța dintre cei câțiva poli de dezvoltare si restul țării se va adânci. Și acest lucru nu e bun pentru soluția de dezvoltarea a țării. Fără a mai plânge de mila populației, cinic vorbind, dacă baza de selecție se îngustează, atunci și competiția dispare, dar și șansa de progres.