Cum pot oamenii avizaţi îmblânzi carantina. De ce satul românesc nu crede în ea
Austria, Cehia şi Danemarca sunt primele ţări care au anunţat relaxarea măsurilor restrictive impuse populaţiei şi firmelor. La fel ca românii, cetăţenii acestor ţări au suportat o lună de restricţii dure aplicate pentru combaterea epidemiei. Răsplata pentru disciplina cu care au respectat carantina constă în relaxarea graduală a restricţiilor. În România, aşa cum a avertizat şi preşedintele, acest lucru nu este posibil. Dar la fel de posibil este ca oamenii să-şi piardă răbdarea şi încrederea în regulile impuse de autorităţi şi să vrea să ia carantina în propriile mâini.
La ţară, o bună parte dintre locuitori au făcut-o deja. După ce laşi în urmă pustietatea controlată militar a oraşului, o plimbare prin satele clujene de pe valea Someşului descumpăneşte prin normalitate. Viaţa la ţară e neschimbată. Copiii se joacă în grup pe uliţe. Vecinii se adună la câmp şi la treburile gospodăreşti. Seara o petrec tot împreună, la o ţuică, o bere. Crâşma s-a închis, astfel că se socializează la curte. La magazinul alimentar, oamenii formează cozi la stradă, un alt prilej de socializare.
Nu e o atitudine de sfidare a regulamentelor militare. Atunci când pleacă la oraş sau se duc în localităţile învecinate să muncească în fabricile multinaţionalelor, oamenii se conformează indicaţiilor, completează declaraţiile şi poartă mască. Călătoresc în autobuze supraaglomerate din pricină că firmele de transport şi trenurile şi-au redus activitatea, iar în oraş sunt atenţi la reguli. Comportamentul inadecvat urgenţei sanitare se manifestă la întoarcere acasă. El derivă din neîncredere, nu din frondă, şi este un răspuns colectiv limitat. Pur şi simplu, oamenii nu acceptă că problemele cu virusul li se adresează lor şi satului lor. E o reacţie autoimună la apelurile autorităţilor, similară celei manifestate în criza pestei porcine de acum câţiva ani. Pentru satul românesc, din totdeauna bântuit de neîncredere faţă de autorităţi, urgenţa invocată acum este cel mai probabil inventată sau oricum amplificată de interesele celor care vor să facă bani pe spinarea săracilor. Principala chestiune în discuţie la sat nu e despre ameninţarea concretă a bolii, ci se îndreptă spre cum, unde şi cine a avut interesul şi scopul să slobozească virusul peste lume.
Evenimentele de săptămâna trecută, inabilitatea autorităţilor de a manageria conform legilor stării de urgenţă plecarea în masă a lucrătorilor în străinătate, sunt argumente în teoriile conspiraţiei. Imaginile halucinante cu mulţimi nesupravegheate de oameni claie peste grămadă în aeroporturi ridică semne de întrebare privind onestitatea cu care guvernanţii aleg să respecte propriile legi. În plus, accentuează o stare de spirit periculoasă. Deja, o bună parte din populaţie nu crede în realitatea bolii, nu are frica pandemiei decât când se confruntă cu forţele de ordine. Chiar şi în absenţa acestora, prudenţa minimă ar fi putut să-i conducă pe acei oameni să respecte distanţa recomandată de specialişti. Dar nu, românii plecaţi să vadă luminiţa de la capătul pandemiei în ţări străine s-au înghesuit la fel şi la sosire, în Germania sau în Olanda. Din diferite motive, printre care extinderea relativ limitată a bolii, lipsa de credibilitate a actorilor şi a politicilor guvernamentale, un număr potenţial critic de cetăţeni nu a fost deocamdată convins să acţioneze responsabil în combaterea ameninţării.
Epidemiile evidenţiază adevăruri despre societăţile pe care le lovesc. Răspunsul la urgenţa sanitară a pus din nou în lumină mai multe Românii, delimitate în acest caz particular de ceea ce s-ar putea numi disponibilitatea de a se conforma voluntar unui scop colectiv. Unii au făcut-o, unii nu, unii nu au asimilat pericolul, alţii au fost puşi în situaţii când alegerea era imposibilă. Într-o atare diversitate, izolarea totală a societății rămâne cea mai eficientă modalitate de a opri răspândirea virusului. Indiferent dacă pot primi sau nu certificate de bună purtare, cetăţenilor tuturor Româniilor le rămâne să suporte, în forme distincte, prizonieratul a încă cel puţin unei luni de carantină grea.
Doar că, atunci când atunci când ea se prelungeşte fără un orizont final, izolarea generează nu doar costuri economice, ci şi psihologice. Îndemnul „Staţi în casă” a reuşit până acum performanţa de a fi deopotrivă atractiv logicii militare şi gândirii cool. Dar, pe termen nedefinit, el este privit cu tot mai multă circumspecţie şi specialiştii sunt concentraţi să armonizeze nevoia statelor de a păstra carantina cu nevoia, inclusiv fiziologică, de libertate.
De aici, preocuparea tot mai presantă a cercetătorilor şi oficialilor din domeniul medical de a oferi populaţiei sfaturi prudente despre cum poate fi „normalizată” în mod individual carantina, astfel încât să fie diminuate daunele în privinţa sănătăţii publice. În articol, am alăturat opiniile pe această temă ale unor experţi exprimate în publicaţiile New York Times, The Atlantic şi Nature. De menţionat că aceste concluzii se adresează fragmentului avizat de populaţie, care conştientizează importanţa de nediscutat a respectării distanţei sociale şi a măsurilor de igienă, personale şi colective. Ele oferă un ghid de relaxare a libertăţii de mişcare în interiorul acestor reguli. Cei care nu le respectă sunt în continuare la mila altor zeităţi decât cele ştiinţifice. Însă, după cum veţi constata, gândirea magică întipărită în aşa numita înţelepciune populară se intersectează cu gândirea ştiinţifică: unele dintre ideile savanţilor legitimează încrederea instinctivă a oamenilor de la ţară că sunt mai puţin expuşi îmbolnăvirii.
Virusului îi plac spaţiile mici
Este încă multă confuzie în discuţiile despre SARS-CoV-2. Cea mai presantă întrebare este desigur referitoare la transmisia aeriană a acestuia. Până nu demult, linia oficială a fost că el se transmite doar prin contactul strâns cu persoanele infectate sau cu suprafețele contaminate. Însă, cercetări recente sugerează că noul coronavirus se poate răspândi şi prin aer. Acestea evidenţiază o posibilă realitate înspăimântătoare, aceea că nu suntem în siguranţă aproape niciunde, peste tot putând exista ceea ce specialiştii numesc „încărcătură virală”. Această încărcătură ne poate urmări din aer aproape oriunde.
Când oamenii sunt infectați cu virusuri respiratorii, ei emit particule virale atunci când vorbesc, respiră, tuşesc sau strănută. Aceste particule sunt înglobate în picături de mucus, salivă și apă. Picăturile mari cad mai repede decât se evaporă şi infectează diferite suprafeţe, pe o distanţă pe care OMS o estimează la trei metri. Picăturile mai mici se evaporă mai repede decât cad, eliberând viruși care rămân în aer și se propagă la depărtare. Aceşti viruşi uscaţi sunt numiţi „aerosoli”. Când cercetătorii spun că un virus este „aerian”, înseamnă că acesta se propagă ca aerosoli.
Dezbaterea privind modul de propagare al SARS CoV-2 este în curs şi, cel mai probabil, divergenţele vor supravieţui pandemiei. Totuşi, o formă de răspândire aeriană este probabilă. Virusul, după cum spune jurnalista Roxanne Khamsi, „cu siguranță pluteşte în aer”. Dar întrebările mai corecte sunt altele. Aceşti aerosoli sunt suficienţi de concentraţi şi de stabili pentru a infecta o altă persoană aflată în aceeași încăpere? Câte particule de virus declanşează infecţia? Cât de departe călătorește virusul în aer liber sau în spații interioare? Şi mai ales, ce procent dintre cei infectaţi au contactat boala prin aerosoli? Bill Hanage, un epidemiolog la Harvard, spune că, pentru a afla răspunsuri, oamenii de ştiinţă vor lucra ani de zile. Însă un răspuns urgent la ultima întrebare e esenţial în a stabili dacă ne putem aştepta ca epidemia să se estompeze la venirea verii. „Sezonalitatea gripei și a altor virusuri respiratorii este cunoscută de sute de ani, dacă nu chiar mii”, spune Akiko Iwasaki, profesor de imunobiologie la Școala de Medicină a Universității Yale. „În lunile de iarnă, avem tendința de a avea o creștere a cazurilor de infecție respiratorie, incluzând aici gripele comune”. Factorul principal, spune ea, este umiditatea relativă a aerului; scăderea cantităţii de vapori de apă înseamnă că mai puţini viruşi sunt capturaţi de vaporii de apă şi purtaţi spre pământ astfel că e facilitată transmiterea aeriană a virusului. Întrebarea este dacă noul coronavirus se comportă în acest fel şi Iwasaki crede că da. „Acest nou coronavirus este un văr al coronavirusurilor care circulă la oameni și provoacă răceala comună“, spune ea. „Așadar, m-aș aștepta ca el să poată rămâne mai mult în aer la umiditate relativă mai mică, adică în condițiile de interior pe care le găsiți în lunile de iarnă”.
Dacă lucrurile stau aşa, e probabil ca virusul să se răspândească mai mult iarna, dar numai cu condiţia ca forma primară de transmitere să fie cea aeriană. Atunci noul coronavirus ar putea genera o boală sezonieră, lăsând timp în vară cercetătorilor să identifice un tratament şi să producă un vaccin. Dar, daca e aşa cum spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi SARS CoV-2 se răspândește în principal prin „picături respiratorii mari”, atunci sezonalitatea este mai puțin probabilă.
Cât e de sigur să ieşi afară?
Când comunitatea ştiinţifică nu are răspunsuri la atât de multe întrebări care plutesc împreună cu virusul în aer, populaţia se confruntă cu nedumeriri de ordin practic. Persistă confuzia în ce priveşte siguranţa ieşirilor în aer liber. Însă Ed Yong, redactor ştiinţific la The Atlantic, este ferm în această privinţă. „Pentru a fi clar, fiecare expert cu care am vorbit despre acest lucru mi-a spus că este în continuare în siguranță să petreci timp în aer liber. Toţi au spus că astfel de ieşiri ar trebui încurajate de dragul sănătății noastre mintale… Riscurile se află în densitatea oamenilor, nu în prezumtivele miasme virale care ar otrăvi aerul”, scrie Yong, campionul citirilor online ale publicaţiei americane.
Chiar dacă particulele de coronavirus se pot mișca prin aer şi sunt potenţial infecţioase, acestea nu sunt la fel de periculoase în aer liber şi la distanţă. „Riscul de infecție este mare dacă sunteți mai aproape de sursă”, spune Linsey Marr, care studiază transmisia aeriană a virusului la Virginia Tech. „Să ieşi afară este o opţiune excelentă, atât timp cât nu te afli în locuri aglomerate”, adaugă ea.
Deocamdată, doar un studiu de laborator despre care cu greu se poate spune că reflectă condiţii reale, a evidenţiat transmiterea aeriană. În februarie, oamenii de știință din Wuhan, China au prelevat probe de aer în diverse spaţii publice și au constatat că virusul era nedetectabil sau se găsea în concentrații extrem de scăzute. Singurele excepții au fost două locuri aglomerate, unul în fața unui magazin și altul lângă un spital. Dar este posibil ca nici aceste particule să nu fi fost foarte infecțioase. „Cred că vom găsi că, la fel ca multe alte virusuri, SARS-CoV-2 nu este stabil în condiții exterioare, cum ar fi lumina soarelui sau temperaturile calde”, spune Joshua Santarpia, cercetător în domeniul aerosolilor la Universitatea din Nebraska. „Nu vă adunați în grupuri când ieşiţi afară, dar să mergi la plimbare sau să stai pe verandă într-o zi însorită, acestea sunt încă idei grozave”, mai spune el.
Nu se poate desigur vorbi de un risc zero de infectare, dar sunt la îndemână tehnici simple care pot reduce riscul contaminării în aer liber. Linsey Marr recomandă un comportament preventiv. „Când ies, îmi imaginez că toată lumea fumează și îmi aleg traseul cu cea mai mică expunere la fum… Dacă nu am suficient spațiu pentru a mă îndepărta când o altă persoană trece pe lângă tine, îmi ţin respiraţia. Nu știu dacă asta face diferența, dar teoretic ar putea”, spune ea.
Alţi cercetători recomandă „regula celor şase secunde”. Interacțiunile care nu respectă regula distanței de doi metri, de exemplu atunci când plătim la supermarket, ar trebui să fie scurte și ar trebui limitate la doar șase secunde. „Ca și în cazul oricărei alte infectări, virușii sunt de obicei mai periculoși în cantități mai mari. Expunerile inițiale mici tind să ducă la infecții ușoare sau asimptomatice, în timp ce dozele mai mari pot fi letale”, explică profesorul de chimie Joshua D. Rabinowitz. „Oamenii sănătoși care se află împreună într-un supermarket sau birou suferă un risc redus de infectare, atâta timp cât își iau măsuri de precauție, precum purtarea măștilor chirurgicale și distanțarea de oameni”.
În interior, lucrurile se schimbă. Chiar şi aşa, Joshua Santarpia este mai preocupat să nu atingă suprafeţele comune dintr-un supermarket, posibil contaminate, decât de probabilitatea unei răspândiri pe cale aeriană a virusului. El se asigură că îşi igenizează mâinile când iese de la supermarket. Un risc mai mare îl constituie spaţiile comune din clădirile de locuit sau de birouri. Îndeosebi, lifturile trebuie evitate, deoarece sunt nişte cutii închise cu flux de aer limitat. Dacă oamenii nu au de ales şi se află în astfel de spaţii cu risc crescut de infectare, Santarpia spune că ultima linie de apărare ar fi purtarea măştii de protecţie. Dar şi această chestiune stârneşte controverse.
Ar trebui să port mască?
Deocamdată, România nu a instituit obligativitatea purtării măştilor, cel mai probabil pentru că acestea nu sunt disponibile în număr suficient. Multe ţări se confruntă cu aceste lipsuri şi preferă să descurajeze purtarea măştilor astfel ca ele să fie disponibile lucrătorilor din domeniul sanitar. Aceste recomandări presupun că virusul nu este în general transmis prin aer. “Am fost de acord cu mesajul oficialilor de la începutul crizei că oamenii nu au nevoie de măști”, afirmă Linsey Marr. „Dar mi-am schimbat opinia din cauza probelor crescânde că se virusul se răspândește prin aer”.
Nu trebuie să fii expert să intuieşti că o mască poate reţine virusul dacă el călătoreşte prin aer. Dar nu toate măştile o fac la fel. Unele studii sugerează că măștile din pânză de casă sunt mai puțin eficiente decât cele medicale, dar sunt mai bune decât nimic. Potrivit unui experiment, o mască chirurgicală a filtrat 89 la sută din particulele virale din tusea voluntarilor, un prosop a blocat 72 la sută, iar un tricou din bumbac a blocat 50 la sută. În general, materialele mai groase sunt mai bune decât cele subțiri, spune doctorul Marr și e important ca masca să fie bine strânsă. „Dacă oamenii folosesc măști improvizate, ar trebui să le spele bine după aceea. Și, mai ales, ar trebui să-și amintească că măștile de casă nu sunt pe deplin protectoare. Acestea reprezintă o măsură ultimă care trebuie folosită în situații în care distanțarea socială nu este posibilă,”, afirmă cercetătorul american.
Alte studii au fost mai echivoce, constatând că măștile oferă beneficii mici sau beneficii doar în combinație cu măsuri precum spălarea mâinilor. “Fluxul de aer urmărește calea celei mai mici rezistențe și, dacă nu va intra prin material, o poate face din lateral“, afirmă Lydia Bourouiba, directorul laboratorului de transmitere a fluidelor de la MIT. „Nu există nicio dovadă care să sugereze că măștile chirurgicale oferă protecție împotriva celor mai mici picături virale”, este de părere savanta.
În plus, purtatul măştilor ar putea avea efectul opus celui dorit. „Măștile sunt, într-adevăr, incomode și nimeni nu le poartă corect”, spune Joshua Santarpia. „În loc să te prozejezi, ți-ai adăugat ceva care te face să-ți scarpini mai mult fața sau să atingi partea exterioară a măștii, care este infecțioasă. Îţi creezi singur o stare de risc crescut”.
Există însă un argument pentru purtarea măştilor. Chiar dacă acestea nu pot împiedica virusul să intre, ele îl pot opri să iasă. Studiile arată că persoanele infectate cu forme uşoare de COVID-19 eliberează mai puține particule virale atunci când poartă măști chirurgicale. „Am respins purtarea măştilor, dar am greșit”, spune Bill Hanage de la Harvard, adăugând: „Nu le purtați pentru a căuta să nu vă infectați, ci pentru a ajuta pe altcineva să se infecteze”. Acest lucru poate fi deosebit de important pentru SARS-CoV-2, care se poate răspândi de la pacienţi asiptomatici. Pentru că oamenii sunt infecțioși înainte de a se îmbolnăvi, toţi ar trebui să poarte măști pe față „atunci când ies în public, într-un efort suplimentar al societății pentru a încetini răspândirea virusului”, spune şi Thomas Inglesby de la John Hopkins Center for Health Security.
Purtatul măştii este în acest context o afirmare a conştiinţei civice şi semnalează că societatea ia în serios ameninţarea pandemiei. E un indiciu al unui comportament conştiincios şi avizat. Celor reticenţi sau celor care sunt de părere că purtatul măştii este un răspuns cam dramatic la o ameninţare în care nu cred le poate fi amintită o altă formă de beneficiu: persoana care vă va controla să vadă dacă respectaţi regulamentele carantinei va fi mai binevoitoare dacă masca dumneavoastră îi va semnala că sunteţi preocupat să-i protejaţi sănătatea.