Cum ne urâm noi, românii, unii pe alţii…

Mă simt obligat să scriu despre modul în care ne urâm, judecăm şi condamnăm noi, unii pe alţii. Noi suntem mai ticăloşi, mai răi, mai inumani decât oricare străin! De ce oare?

Scriu aceste rânduri cu durere, revoltă şi uimire. Văd şi citesc semeni de-ai mei – nu ştiu dacă în alte părţi se petrec lucruile la fel- care vor parcă să-şi distrugă, fie şi a doua oară, înaintaşii, pe cei ce au greşit, au comis – după eo- fărădelegi, au luptat orbeşte în solda şi pentru interesele altora. Şi o fac cu atâta ură, dispreţ şi mândrie încât te cutremuri. Cu o ură tipic comunistă, pe care o credeam dispărută. Şi asta după ce, cei puşi pe rugul adevărului (mincinos cât încape) au plecat demult din această lume, când comunismul a cam murit, când am parcurs un sfert de veac de democraţie? Oamenii mai mor, dar, se pare, ura lor crâncenă supravieţuieşte…

Adevărul weekend ne oferă mereu asemenea mostre. Acum trei numere (196) ne-a oferit pagini despre Bartolomeu al Clujului alias scriitorul şi omul de cultură Valeriu Anania. Se secrie, negru pe alb, că Anania, în închisoarea de la Aiud, a scris în memorie două piese de teatru, „nici vorbă de hârtie şi de creion”. E un fals, o minciună. A scris în închisoare două piese, Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole. Autorii materialului citează la bibliografie şi Memoriile lui Anania, Ed. Polirom, 2008!

În Memorii, la paginile 333 şi următoarele, autorul scrie:/… „M-am cerut la Raport şi i-am destăinuit colonelului Crăciun că, în acei ani, nu stătusem degeaba şi că lucrasem mental două piese de teatru… Am cerut să mi se dea caiete şi creion, spre a fixa pe hârtie ceea ce depozitasem în minte… Crăciun mi-a aprobat şi i-a ordonat plutonierului major Lungu, să-mi dea caiete şi creion… Foloseam în dormitor o măsuţă fixată pe spătarul patului (confecţionată de un deţinut!) şi am scris pe nerăsuflate, zi şi noapte, cele două piese, la lumina becului din apropiere… Caietele mele ca nişte crengi de aprilie au ieşit, la eliberare, pe poarta închisoruu în săculeţul cu hainele mele murdare…” Întrebări: de ce trebuia să se spună un neadevăr? De ce se mistifica realitatea, când vlădicul a dat dovadă de respect faţă de adevăr? Nici măcar nu l-au citit atent…

Un  număr mai târziu al Adevărului, este consacrată o pagină lui Mihai Dulgheru la rubrica „Apostolii (nume stupid, jenant, ruşinos) lui Stalin”. Mihai Dulgheru se numea, de fapt, Moshe Dulberger şi a fost şeful anchetelor penale din cadrul Securităţii. A fost mare, imens… I vreme! Apoi a căzut în dizgraţie. Nimeni nu era mare şi veşnic atunci! Interesant este felul în care a părăsit… înalta demnitate. Într-o zi Alexandru Nikolschi (Boris Grumberg) adjunctul lui Pintilie (Bodnarenko) i-a spus lui Dulgheru: „Noi nu prea mergem în arest, să vedem ce e acolo. Că şi acolo trăiesc oameni”. Nikolschi a coborât la arest, urmat de Dulgheru şi un gardian. „Vezi dumneata dacă e curată celula aia!” i-a cerut şeful. Dulgheru a intrat şi apoi gardianul, la poruncă, a închis uşa. A rămas Dulgheru arestat. Mai apoi a scăpat de condamnare şi a emigrat în Israel. Ca majoritatea tovarăşilor săi, primiţi în Vest cu atenţie şi grijă, ca inşi care şi-au făcut datoria. Şi noi judecăm plevuşca rămasă aici, pe post de „mari torţionari”. Tot pe noi! Ei bine, dincolo de materialul bun şi blând despre Dulgheru, au apărut două pagini despre coloneii de securitate Crăciun şi Enoiu. Culmea ironiei, la Aiud au fost directori sau comandanţi la închisoare – societicul Gusev alias Guţan, Ianoş Farkaş şi Stefan Koller. Despre totţi trei nici o vorbă rea, niciodată. Crăciun a fost bălăcărit, înjurat şi făcut criminal şi torţionar, mereu şi peste tot. Vina lui? Era român! De ce dacă subiectul era Dulgheru s-au acordat spaţii mai mari celor doi?! De ce trebuiau să fie şi ei? Nu pot, să nu citez din raportul de condamnare a comunismului făcut de Tismăneanu şi citit de nemernicul fost preşedinte T Băsescu: „Într-un singur capitol 5, sunt amintiţi 22 de torţionari, din care doar 3 maghiari sau evrei!” „Sergentul Androne era o brută cu cap limbrouian, Anghel Marin, căpitan, a bătut sălbatic o deţinută, Vasile Bulz a ucis sălbatic o deţinută, Miculeţu Constantin şi Dumitru Vârlan au fist şi ei torţionari sălbatici”. Dar străinii de neam, ungurii şi evreii, cum erau? Ne spune acelaşi „torţionar” al scrisului Tismăneanu : „Butyka Francisc s-a ocupat (ce frumos spus !!) de lotul Pătrăşcanu, Jianu Marim (Nusbaum!) a anchetat mulţi deţinuţi politici, Teohari Georgescu a introdus reguli inumane în penitenciare…” Ne e silă să mai continuăm.

În ultimul Adevăr weekend se scrie pe larg despre apostolul lui Stalin, Mihail Sadoveanu. Şi despre Beniuc. Întâi o observaţie: nu noi am inventat comunismul:; nu noi l-am exportat: nouă ne-a fost dat cu forţa aliaţilor URSS, USA şi Anglia. Să nu uităm istoria!. Adevărul. Poate fi pus Sadoveanu lângă Vasile Luca, Ana Pauker, teohari Georgescu, Nikolschi, Pintilie, Dulgheru, Vâşinski sau Kavtardeze? Chiar dacă a avut simpatii şi greşeli grave, sadoveanu rămâne un mare scriitor. Cum a rămas un fanatic fascist şi norvegianul Knut Hamsun, laureat al premiului Nobel. Ba aflăm că, vin la rând şi Călinescu şi Parhon. Ura de azi e topoc comunistă, căci nu iartă pe nimeni şi nimic. Nici pe cei morţi de o jumătate de veac. Urâţi tovarăşi, căci faceţi cinste celor tocmai pe care-i condamnaţi, să vă aflaţi în treabă. Şi noi ceilalţi răbdăm şi tăcem…