Cu cravată sau fără cravată? Războiul utopiilor şi Grecia lui Tsipras

[stextbox id=”custom”]

Motto:

„LEONIDA: …Și, al treilea, că se face și lege de murături.

EFIMIȚA: Cum lege de murături ?

LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.

EFIMIȚA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro?”

I.L.Caragiale

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea (1880)

[/stextbox]

În urma votului furios al grecilor, care din tot falimentul ţării lor (aşa mascat cum a fost, sub tot felul de denumiri tehnice) au înţeles că germanii sunt de vină, pentru că nu mai vor să le finanţeze deficitul tradiţional între cât produc şi cât consumă, la Atena au apărut, în poziţii de decizie, nişte lideri mai speciali, nici prea tineri, nici prea bătrâni, fără cravată, în geci de piele, cu o engleză bunicică să zicem, care au pornit prin lume să le explice vest-europenilor cum se va dărâma „castelul din cărţi de joc” al monedei Euro dacă Grecia este scoasă puţin pe banca de rezerve, să-şi reevalueze lungul nasului şi propriile puteri. O butaforie, în esenţă.

Simbolic şi deloc întâmplător, faptul că şi-au dat toţi miniştrii jos cravatele (presupunem că inclusiv premierul Tsipras a purtat în viaţa lui măcar o dată cravată, înainte sau după înscrierea, împreună cu partenera sa de viaţă din liceu, în Mişcarea Tineretului Comunist – Doamne, ce poveste!) sugerează că cei cu cravate sunt astăzi „conservatorii” Europei, capitaliştii meschini cu gândire de contabili care stau încruntaţi pe saci de bani, în timp ce adepţii marilor schimbări neomarxiste sunt boemi, relaxaţi şi nonconformişti. Unii le spun „radicali de stânga”, în fine, marea şcoală de gândire a stângii democratice europene ar trebui probabil să se simtă jignită (şi Mitterand, Blair sau Schröder erau de stânga, la urma urmei, dar au aplicat măsuri economice viabile, iar ţările lor au prosperat), în timp ce trupa veselă de la Atena ţine mai degrabă de manelizarea politicii în Europa, ispită în care cad tot mai mulţi aspiranţi la glorie electorală, de la stânga la dreapta scenei, inclusiv Marine Le Pen (mai nou şi Sarkozy) sau Nigel Farage.

Pe la Bucureşti nu a trecut încă echipa de glumeţi casual, pentru sfaturi de la experţii noştri, căci nu de experienţa salariilor tăiate cu 25% vor să audă (în fond, despre „sărăntocii de români” grecii au oricum o părere proastă şi mereu dau contra-exemplu România, la negocierile cu Troica: păi, să ajungem cu salarii de nimic, ca amărâţii de români?), şi nici de pensii mici sau venituri sub 2000 de Euro nu prea le place să li se vorbească. Pentru amatorii de detalii, e bine de ştiut că pensia medie în Grecia, aşa suferindă şi în criză cum este, cu un deficit enorm inclusiv la fondul de pensii, susţinut şi el din finanţări externe, se ridică la 20100 Euro/an¹, cam de 4, 5 ori mai mare decât pensia medie din România.

Dincolo, în lumea bună, adică în marile economii ale Uniunii Europene, iar nu le place negociatorilor greci ce li se spune, căci îi cam bat la cap „finanţiştii fără viziune” cu lărgirea bazei de impozitare (auzi colo, că nu plătesc impozite reale decât 45% din cei angajaţi, şi anume cei de la stat, şi aceia că pentru că n-ar avea încotro!), cu restructurarea economiei şi a sectorului public, cu măsurile de austeritate cu care, de altfel, grecii au dat deja de pământ, prin votul suveran „zdrobitor” din 25 ianuarie.

Acum însă a venit momentul adevărului, al întrebărilor tranşante, al facturii, al decontului sec. Cine plăteşte mândria suverană a grecului fără cravată? Burghezul german cu cravată? Şi dacă „neamţul” (denumire generică, puteţi citi şi olandezul, danezul, austriacul etc.) nu mai vrea să plătească, ce-o să facă grecul? Va da fuga la Moscova şi va cere finanţare de la Putin, ostentativ, pentru a arăta slăbiciunea şi ipocrizia Uniunii Europene?

„Europa este fragilă”, spune simpaticul Yanis Varoufakis, ministrul Finanţelor, dar nu merge mai departe cu raţionamentul său, să spună că Europa este fragilă şi (sau în primul rând) din cauza unor ţări ca Grecia, care au beneficiat prematur de aderarea la moneda Euro şi de tot răsfăţul acordat singurilor balcanici rătăciţi în clubul dezvoltat, într-un moment în care (este deja un fapt recunoscut public de către decidenţii politici din perioada 1999-2000) Atena era departe de a îndeplini criteriile de convergenţă pentru moneda unică.

Că şi occidentalii au greşit acceptând o economie şubredă şi necompetitivă precum Grecia în Zona Euro, doar pentru a arăta sustenabilitatea monedei unice şi a bifa un succes politic istoric, asta e de asemenea clar. Dar acum lucrurile sunt aşa cum sunt, adică „intricate”, iar timpul înapoi nu mai poate fi dat. Grecia este parte a mecanismului european, cu bunele şi cu relele ei. Pe de altă parte, după ce a fost întoarsă de trei ori de la groapă, între 2009 şi 2013, cu refinanţări externe, reeşalonări şi chiar tăieri ale datoriei suverane, nici grecii nu mai pot spera la infinit că liderii politici de la Berlin sau din alte capitale vest-europene mai au argumente de a cere contribuabililor şi votanţilor lor să plătească din buzunarul propriu, pentru a compensa dezechilibrele (s-o spunem eufemistic) însoritei Grecii. În plus, privind autostrăzile aproape pustii care străbat insulele greceşti, unde s-au îngropat din anii 80 încoace miliarde de mărci şi apoi de euro, şi pe care trece câte o maşină la cinci minute, reflecţiile contribuabilului german sunt din ce în ce mai amare.

Ne apropiem, cred, de momentul crucial al ciocnirii între voinţa democratică a grecilor (de a nu se mai supune unor măsuri de austeritate considerate umilitoare) şi realităţile financiare crude ale economiei lor (întreţinute vreme de decenii din bani europeni), economie care nu are deocamdată forţa de a se autonomiza şi de a susţine pretenţiile grecilor la un standard comod de viaţă. Democraţie suverană versus constrângerile competitivităţii economice? Altfel spus, pot calculele reci şi banii (pe care nu-i ai, dar alţii ţi i-ar putea da) să impună politici într-un stat suveran, împotriva votului oamenilor? Sau invers, pot decide unii cum şi în ce condiţii să cheltuiască banii altora? Este posibil să se îndrepte Syriza spre o astfel de „criză de manual”, o criză a crizelor, o chintesenţă a impasului politic al Europei eterogene de astăzi, numai bună de predat peste ani studenţilor la ştiinţe economice sau ştiinţe politice?

E dreptul grecilor să viseze şi să încerce asta, nu? În fond, grecul nostru Caragiale e genial când explică „legea de murături”, în Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, adică o situaţie economico-socială perfectă, creată de un proiect revoluţionar, utopic, de o organizare politică ideală („republica”) în care, pe lângă faptul că „fiecare va lua o leafă bună, pe lângă pensie, toţi într-o egalitate”, nimeni nu îşi va mai plăti datoriile.

Alexis Tsipras şi ai lui vor să întoarcă Europa la „republica” lui Caragiale şi la „legea de murături” a înţeleptului Leonida. Grecii nu înţeleg ce li se întâmplă, din 2009 încoace, şi nu au mai avut practic răbdare. Au dorit să înfrunte Troica, să se elibereze din chingile controlului fiscal-bugetar şi, spun ei, al „austerităţii”. Din această ciocnire inevitabilă a iluziei neomarxiste cu pereţii de oţel ai seifului cu bani, cineva va ieşi cu certitudine zdrobit. Ori Syriza şi promisiunile făcute alegătorilor eleni, ori principiile guvernării comunitare şi încrederea celorlalte naţiuni în existenţa unei singure măsuri. Dacă Grecia va obţine din nou banii fără să se schimbe ca model economico-social, cine vor fi următorii pe lista datornicilor revoltaţi?

La urma urmei, nu e singura utopie care bântuie Europa. Căderea economică de după 2008 a declanşat un război al utopiilor, în care locul abordărilor moderate, realiste şi constructive pare să fie tot mai frecvent luat de un concurs electoral al exagerărilor, al reacţiilor retrograde la frustrări de tot felul, al stridenţelor şi pulsiunilor conflictuale, revizioniste şi dezintegratoare. Frontul Naţional, UKIP, Alternativa pentru Germania, Mişcarea de Cinci Stele, Podemos, FIDESZ şi mai ales Jobbik, Partidul Libertăţii din Olanda, Syriza şi Zori Aurii etc. sunt expresii în haine diferit colorate dar la fel de kitchoase, cu cote electorale variabile, ale alienării politice provocate de criză, ale distanţării de democraţia liberală şi de spiritul european postbelic.

Aş menţiona doar câteva dintre utopiile populiste angajate în acest război al neînţelegerilor generalizate (vor mai fi fiind şi altele), pe piaţa ideologică a unei Uniuni Europene ajunse la un punct critic:

• Utopia suveranistă sau convingerea falsă că mai poţi decide întru totul asupra evoluţiei ţării tale, independent de condiţiile exterioare;

• Utopia consensualistă sau speranţa naivă că pe marile teme de dezbatere asupra direcţiilor viitoare se mai poate atinge consensul;

• Utopia consumeristă sau iluzia că poţi consuma la nesfârşit mai mult decât produci;

• Utopia identitară sau întoarcerea disperată la discursul şi practicile conservatorismului identitar (naţional, etnic, religios, regional etc.) ca miraj al salvării grupurilor, comunităţilor şi societăţilor care cred că „venirea străinilor” le-a afectat viaţa şi bunăstarea;

• Utopia naţionalistă sau încrederea că naţiunea este cadrul exclusiv de rezolvare a problemelor politice, economice şi sociale care afectează vieţile indivizilor, şi pentru care merită sacrificate alte principii precum deschiderea şi cooperarea internaţională, globalizarea şi multiculturalismul liberal;

• Utopia eurocentrică sau pretenţia că Uniunea Europeană mai poate controla şi influenţa decisiv mersul lumii, că este un indicator sau normator al comportamentelor pe o scenă globală în care Europa se vede tot mai mică;

• Utopia democratică, în sensul convingerii simpliste că votul în sine este un panaceu al problemelor societăţii, că majoritatea poate face orice doreşte şi că simpla exprimare a voinţei prin vot liber poate exclude meritocraţia, criteriile de performanţă, sustenabilitatea economică ori legislaţia în vigoare, sau poate eluda raţiunea ca factor al procesului decizional.