Criza Greciei, o problemă de esenţă a funcţionării Europei unite, cu două ieşiri proaste

La ora la care scriu acest text, sunt semnale că Troica ar putea ceda şi accepta să finanţeze a treia oară falimentul mascat al Greciei (restructurarea datoriei publice). Dar mă grăbesc să adaug că, din dilema europeană cu privire la criza grecească, nu se mai poate, de fapt, ieşi bine. A devenit imposibil.

Este prea târziu şi lucrurile au mers prea departe în a clarifica public, practic în conştiinţa tuturor contribuabililor din cele 28 de ţări membre, opţiunile de principiu divergente existente în acest moment pe masa negociatorilor. Cu „avantajele” şi mai ales dezavantajele fiecăreia, acestea ar fi, pe scurt, următoarele: primul faliment de stat oficializat în zona Euro sau victoria şantajului datornicului asupra creditorilor.

Una din două. Compromisul între cele două alternative este în prezent o iluzie, în care cedarea uneia din părţi va fi îmbrăcată, pentru presă şi pentru ignoranţi, în hainele discursive politicoase ale unei soluţii de mijloc. Dar, privită de aproape sau peste cinci ani, vom înţelege că nu a existat soluţie de mijloc.

Altfel spus, avem pe masa deciziei fie falimentul, cu vulnerabilizarea extremă a monedei Euro pe pieţele financiare ale lumii şi eşecul ideii de monedă unică fără guvernare unică fie, dimpotrivă, plata datoriei Greciei de către ceilalţi europeni, deci prăbuşirea sistemului actual de responsabilizare politico-economică, de impunere a unui set de criterii egale pentru toţi şi de constrângere a debitorilor. Cu ce consecinţe în viitor, la repetarea scenariului într-o altă ţară?

Oricum, oricând şi orice se va decide în privinţa datoriilor (înţeleg, foarte curând, căci nu mai e timp), Bruxelles-ul va înregistra un eşec istoric. Există teoretic două ieşiri, cu guvernul Syrizei rebele, populiste şi anti-austeritate „pe scut sau sub scut”, ca războinicii din antichitate, ambele însă la fel de proaste pentru „morala” acestei poveşti frumoase a Uniunii şi a monedei ei comune. Personal, presupun că europenii vor plăti din nou, neştiind cum ar arăta, dacă este recunoscută oficial, şi unde ar putea duce, din perspectiva propriilor interese, intrarea Greciei în incapacitate de plată.

Să începem cu varianta mai puţin probabilă în opinia mea, care ar fi de fapt cea curajoasă politic şi economic, şi totodată principială din perspectiva criteriilor financiare europene enunţate până acum. Se constată că propunerile guvernului de la Atena, de reducere a multiplelor deficite structurale interne, sunt „praf în ochi” sau zero barat (se va vedea oricum asta în următoarele luni), Grecia nu mai primeşte bani şi, pe 30 iunie, intră în incapacitate de plată a ratei scadente de 1, 6 miliarde de euro. Pieţele globale se zguduie puternic iar cutremurul financiar pune la grea încercare moneda Euro şi acţiunile investitorilor. Devalorizarea este inevitabilă. Pierderea celor 1, 6 miliarde de către creditori ar putea fi nimic pe lângă un şoc al economiei Uniunii, şi mai ales pe lângă căderile în lanţ care ar putea urma, antrenând o cascadă a falimentelor colaterale (societăţi de asigurări, bănci, firme care depind de băncile respective etc.), după modelul crizei americane din 2008. În fine, nu ştim dacă aşa ar fi (Grecia reprezintă totuşi doar 2% din economia Uniunii Europene), dar vedem că economiştii şi politicienii asta presupun. Rămas fără lichiditate în propria lui ţară, fugind la Moscova sau la Beijing după ceva bănuţi de pe o lună pe alta pentru pensii şi salarii, guvernul Tsipras va fi spulberat curând de furia grecilor care au crezut că va merge la infinit şi că alţii le vor plăti datoriile, în ideea solidarităţii europene. Experimentul Syriza s-ar opri însă aici, cu toate costurile de rigoare. Ar fi însă o lecţie pentru viitor, la Atena şi la Berlin.

Varianta a doua. Europenii cedează şi plătesc din nou. Tsipras devine erou în ţara lui. Aţi văzut că se poate şi fără măsuri de austeritate (nu ca fraierii de români, cărora preşedintele şi guvernul, topiţi de frică şi umilinţă faţă de FMI, le-au tăiat salariile cu un sfert), ci doar cu „dragoste de popor”, refuzul de supunere şi fermitate la negocieri cu bogaţii lumii, până îşi deschid pungile? Se poate. Mai crede cineva că Bruxelles-ul sau Troica (tripleta formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi FMI) se mai poate impune pe viitor, în faţa unui guvernului băţos al unui stat falit? Nu, pentru că sistemul Euro a fost prost gândit de la început, în sensul că statele sudice cu performanţe slabe (Grecia printre ele) nu trebuiau primite atunci, la nivelul lor de competitivitate economică scăzută, şi mai ales că ar fi fost necesare de la început politici fiscale şi bancare comune, deci, în esenţă, o guvernare unică. Da, dar impozitarea unică ar fi însemnat sfârşitul suveranităţii naţionale (temă tabu în Europa), cvasi-inutilitatea alegerilor interne în fiecare stat membru, crearea unui guvern european autentic şi puternic, supranaţional (practic, transformarea Uniunii într-un „Imperiu European” federal) şi mutarea întregului focus pe politica europeană şi pe alegerile europene, guvernele naţionale devenind un fel de primării la nivel naţional, numai bune pentru zugrăvit, repararea gardului şi administrarea treburilor locale curente. Nici pentru acest scenariu, se pare, nu este pregătită Europa, cel puţin la orizontul generaţiei noastre.

Prin deznodământul ei apropiat, criza Greciei va pune în lumină vulnerabilitatea structurală şi funcţională esenţială a Uniunii Europene şi a Zonei Euro. Va arăta că, deşi foarte bun în principiu şi destinat evitării războiului pe continent, proiectul european a fost dus doar până la jumătate.

Cineva, la sfârşit, se va simţi inevitabil în pierdere. Fie „germanii” (termen generic aici, pot fi incluşi şi olandezii, şi austriecii, şi finlandezii etc., deci contributorii neţi), dacă vor plăti ei oalele sparte, fie grecii datornici, dacă vor rămâne fără pensii şi salarii. Căci nu se poate să ai beneficii în comun fără responsabilităţi (constrângeri) în comun, performanţele naţiunilor şi statelor europene, pe multiple planuri, fiind încă atât de diferite. Doar dacă se va accepta definitiv că Uniunea Europeană înseamnă, în esenţă, că cei care pot îi susţin şi pe cei care nu pot, ca într-o familie. Cât va putea supravieţui însă, realist vorbind, o asemenea Uniune?