Copil, părinte, bunic

 

Acesta este lanţul ADN care ne-a format ca specie cuceritoare a lumii. Norme biologice, sentimentale (dacă nu vorbim de acelaşi lucru), morale au consolidat în epoci succesive acest fundament familial de organizare a umanităţii. Ce se întâmplă însă cu omul şi cu umanitatea când, în una dintre epoci, aceste norme care cimentează civilizaţia se estompează? Un grup de deputaţi din Parlamentul României s-au oferit să schiţeze un răspuns dat acestei preocupări şi au propus spre legiferare un proiect de “lege a recunoştinţei”. Detaliile acestei legi, care, în esenţă, prevedea obligaţia copiilor şi nepoţilor de a avea grijă de bătrânii din familie nu mai sunt de actualitate. Legea a fost ridiculizată public şi retrasă. Şi totuşi, cum să ne adresăm legal atunci când normele morale nu mai guvernează?

China a adoptat un mecanism legal care a răspuns unei nevoi sociale creată de o legiferare anterioară. Legea postmaoistă a copilului unic a zdruncinat o societate unde familia, tradiţional, era foarte valorizată. În decurs de generaţii, cuvinte ca văr, verişoară, unchi, mătuşă nu au mai avut corespondent real, la fel pluralul cuvântului nepot. Patru bunici împart grija şi sentimentele unui singur nepot. Acum, în numeroase cazuri, acesta e departe de familie. Creșterea rapidă a industrializării, urbanizarea și globalizarea au făcut ca fenomenul migraționist să ia amploare în China. Se vorbeşte acolo de cea mai mare migraţie din istoria omenirii. Nepotul unic a plecat la oraş şi nu mai acordă atenţie celor rămaşi acasă, preferă concediile în străinătate vizitării satului natal. În 2013, statul comunist, deja familiarizat cu intervenţiile în viaţa familiei, a obligat prin lege descendenţii (descendentul) să aibă grijă de nevoile spirituale ale persoanelor în vârstă și să nu le ignore sau să le neglijeze. Cei care trăiesc separat de persoanele în vârstă sunt obligați să-i viziteze și să le trimită atenții. Legea nu s-a dovedit totuşi foarte eficientă, ce a stricat o lege, o alta nu a prea putut să o repare. E încă un argument al faptului că, în domeniul contractului social, al moralei, consecinţele legilor de reglementare sunt mai degrabă irelevante dacă nu distructive, motorul conduitei morale ar trebui să fie convingerea şi mai puţin pedeapsa.

Cu trimitere la legea chinezească, cu variante şi în alte ţări din regiune, legii propuse de parlamentarii coaliţiei guvernamentale i s-a reproşat că aduce România în rândul ţărilor asiatice. Dincolo de faptul că o astfel de condescendenţă geografică nu mai corespunde PIB-urilor actuale, ar trebui poate acceptat faptul că globalizarea uniformizează comportamentele şi regulile sociale. Şi în Occident, scăderea natalităţii şi creşterea mobilităţii au creat aceleaşi condiţii instaurării indiferenţei şi înstrăinării intrafamiliale. În deceniul trecut, în Franţa, mortea unui vâstnic a stârnit ample dezbateri publice când s-a aflat că au lipsit la înmormântare copiii plecaţi în vacanţă în ţări exotice. Episodul a împins-o pe celebra scriitoare Anna Gavalda să scrie romanul “Împreună”, un roman mai degrabă tezist, în care personajele se salvează şi îşi găsesc un sens prin altruism şi dragoste, şi totuşi un succes fulgurant semn că foarte mulţi tânjesc spre o existenţă guvernată de astfel de tipuri de comportament. Pe de altă parte, codul civil din Franţa şi cele din Belgia, Olanda, Italia au inclus prevederi care îi obligă pe descendenţi să le asigure vârstnicilor, după caz, alimente, haine, locuinţă, medicamente şi alte cheluieli medicale. În mai multe state UE rişti chiar puşcăria dacă nu respecţi o hotărâre a instanţei care te-a obligat în acest sens. După ce diferite situaţii tragice au impus legiferări în domeniul drepturilor copilului, se întâmplă acum şi în privinţa vârstnicilor. Să spunem, aşadar, că iniţiativa parlamentarilor români nu ar fi trebuit privită ca o anomalie, merita măcar introdusă ca subiect de discuţie. Discuţie care putea să înceapă de la cazul unui bătrân din satul bunicilor mei, la a cărui înmormântare copiii nu au participat pentru că au zis să nu-şi întrerupă vacanţa în tărâmul neexotic al Mării Negre.

Comportamentul moral nu ar trebui, desigur, să izvorască din constrângere şi sistemul juridic ar trebui să se armonizeze cu sistemul moral, nu invers. Dar să nu neglijăm faptul că oprobriul public poate fundamenta un comportament corect. De aceea, pentru ca oamenii să se conformeze unor conduite etice, societatea, poate legea mai puţin, trebuie să definească aceste conduite.