Clujul între efortul creației și tentația pierzaniei

Pe șoseaua dinspre Feleac, privind spre miază-noapte, din întuneric de deschide imaginea unui oraș în expansiune, miile de luminițe îți arată oaza de prosperitate de pe valea Someșului Rece. Pătrunzând în orașul comoară pe înserat, se pot observa clădirile istorice luminate de reflectoarele care aruncă o lumină ce te îndeamnă la contemplarea durabilității într-un trecut istoric tumultuos al urbei. Orașul respiră însă și aerul tinereții. Cluburile și pub-urile insomniacilor și a celor ce doresc să se piardă pentru o scurtă vreme în mirajul ritmurilor vârstei ce promite, arată că mult după miezul nopții orașul trăiește, respiră, freamătă, iubește și-și clădește viitorul. La marginea dinspre miazăzi a orașului vechi, o mare întunecată de cruci ne promite că prietenii duși ne vor aduce aminte că viața este efemeră și trebuie trăită, vorbindu-ne prin cuvintele sau expresiile de pe chipurile zugrăvite odinioară și păstrate în biblioteci sau muzee.

Este vremea răsăritului. Clujul se trezește în timp ce deasupra sa plutește o plapumă de fum alb-cenușiu, ce acoperă un chip încă nedeslușit. Scurta ploaie venită parcă dinspre sine acoperă străzile mult prea prăfuite cu o mâzgă noroioasă, bălți murdare prin care mii de șoferi nervoși accelerează încercând să mai câștige un minut, stropind pietonii timorați și zidurile ude. Claxoanele și sirenele ce par să perforeze timpanele arată nerăbdarea oamenilor sau dau semnalul că pentru unii timpul nu mai are răbdare. Coloanele de mașini par imobile, semafoarele arată doar o iluzorie libertate de a trece de intersecții pentru că alții le-au blocat din grabă sau neștiință. În cartiere, sau pe străzile înguste ale orașului vechi, pietonii parcurg un labirint infernal printre mașinile parcate în mijlocul trotuarelor. Umbrelele deschise nu mai încap între mașini și ziduri iar pulsul crește încă de la primele ore ale zilei. Clădirile istorice proaspăt zugrăvite sau reabilitate de municipalitate sunt deja acoperite de grafitti țipătoare și inestetice. Fumul mașinilor, expresie a unei avuții temporare se contopește cu picăturile de ploaie dizolvând istoria cioplită în piatră a orașului.

Cu siguranță  aceasta nu este cea mai bună și pertinentă descriere a Clujului matinal, dar intenția mea este însă alta. Chipul orașului se aseamănă cu viața economică, cu economia în genere.

Economia, ca și orașele crește acolo unde există un imbold natural sau uman pentru dezvoltare. Creșterea economică depinde de utilizarea cât mai optimă a capitalurilor, resurselor și oportunităților. Este un proces natural, la fel de natural ca și dezvoltarea unei plante nu neapărat pe solul cel mai fertil ci chiar în cele mai inospitaliere locuri de pe pământ. Deasupra uneia dintre vechile clădiri ale orașului nostru crește un arbore. S-a dezvoltat pe acoperiș fără să fi fost sădit de către cineva anume, dar pe măsură ce acesta va crește, frântura de istorie pe care și-a însușit-o se va distruge, iar odată cu ea se va surpa și locul în care și-a întins rădăcinile. Ca și acea plantă crescută spontan, economiile pot distruge și se pot autodistruge, dacă nu se dezvoltă pe un sol adevărat în locuri unde ramurile sale pot să dea rod pentru comunitate.

Chiar și într-o lume sofisticată precum cea în care trăim, economia nu este altceva decât o imensă piață în care oamenii produc și cumpără pentru a vinde pentru un anumit profit, respectând o sumă de reguli. Atenienii nu au dezvoltat sistemele lor politice care ne inspiră și astăzi pentru a stabili strategia vreunui Război Troian sau de apărare, ci în primul rând pentru a reglementa sub o formă sau alta economia cetății, care aduna negustori și meșteșugari din întreaga Eladă și lumea barbară. Acolo se inventau și produceau  bunuri ce erau vândute în schimbul aurului sau al altor mărfuri peste mări și țări. Fiecare locuitor al Atenei făurea ceva ce optimiza structura orașului. Alegerile ateniene nu erau doar șansa de afirmare a unui cetățean ci o responsabilizare a acestuia. A conduce în acele vremuri a democrației grecești, era mai degrabă o povară decât un privilegiu.

Nici economia nu este și nici nu poate fi, din punctul meu de vedere, condusă eminamente de către stat, ci doar de întreprinzătorii mai mari sau mai mici care doresc să ofere ceva obștii, comunității sau lumii și care printr-o legătură mutuală stabilesc legi, canoane, reglementări. Ei trebuie să  pornească de la premisa că produc cel mai bun produs de acel tip, cel mai gustos, cel mai sănătos, cel mai puternic și cel mai ieftin prin mica inovație ce au adus-o din propria experiență, știință sau intuiție. Profitul, într-o asemenea paradigmă, este prețul muncii sale și totodată premisa că își va putea perfecționa produsul pe măsură ce vor apărea noi concurenți și noi nevoi ale oamenilor. Pentru a-și pune în operă ideile sale de afaceri prin demersul său altruist, antreprenorul angajează oamenii cei mai buni pentru a-i fi sprijin în producție și vânzare.

Dimensiunea concurenței, spun teoriile economice, este invers proporțională cu nivelul profiturilor iar reciproca ar spune că atunci când profiturile sunt prea mari, competiția pe piață este una slabă sau viciată, este dominată de un anumit monopol sau lipsa unei adevărate libertăți economice generată de un stat abuziv sau clientelar. Marii gânditori economici, chiar dintre cei liberali au arătat că libertatea economică este pusă în pericol nu doar de către un stat sau o putere externă autarhică predispuse să acapareze o putere economică de monopol ci și de monopolurile private neconstrânse. Prin urmare, drumul către servitute are multe căi lăturalnice.

Cetatea trebuie să ofere fiecăruia libertatea și uneori mijloacele de a-și pune în valoare competențele și creativitatea, pentru a pune în mișcare resursele ce vor aduce prosperitate atât sieși cât și comunității.

Orașul, la fel ca și economia se blochează atunci când toți dorim să mergem în aceiași direcție. Diversitatea unei economii este condiția robusteții și versatilității sale într-o lume în care adaptarea și flexibilitatea sunt imperios necesare. Din păcate pentru individ, pentru entitățile economice, acest lucru înseamnă și ceea ce Schumpeter numea “distrugerea creativă”,  pe măsură ce societatea se schimbă. Diversitatea și creativitatea nu trebuie să excludă respectarea de către actorii economici a unui set de reguli. Reglementările, codurile de legi au apărut odată cu primele așezări umane, de îndată ce omul a devenit sedentar. Setul de norme și valori era tocmai liantul celor mai vechi și mici comunități de agricultori. Legile deveniseră atât de importante încât oamenii le percepeau ca pe un obiect de cult. Dacă legea nu era respectată, întreaga comunitate risca să se rupă iar odată cu ea libertatea individului în cadrul acelei comunități. La fel stau lucrurile și într-o economie, care este o construcție a societății. Și astăzi spunem adesea că am onorat o plată. Prin urmare încă din cele mai vechi timpuri orice marfă, sau serviciu trebuia onorat prin a fi plătit, lipsa de onoare era o pată pe obrazul oricărui negustor. Astăzi, un comerciant care nu-și plătește datoriile și face profit pe seama necinstei, el va afecta comunități întregi în aval sau în amonte pe traseul producției și distribuției unei mărfi. Acel negustor își va înnoroia drumul pe care trece, în dauna celorlalți, ce vor deveni mai temători, mai prudenți în a mai face afaceri, își vor păstra bunurile pentru ei, sau pentru o comunitate mai restrânsă.

Aglomerația în economie semnifică o anumită anomalie, un negustor dintr-o țară vecină sau de pe o anumită piață cumpără toate produsele la un preț foarte atractiv. Toții vor vinde numai lui pentru că plătește la timp și bine și nu mai trebuie să se obosească să-și găsească alți cumpărători. Dar niciun negustor nu este providențial, el va exploata producătorii ce vor deveni dependenți de el, iar dispariția lui va stinge fericirea orașului iar porțile fabricilor, odată prospere, se vor închide. Un stat nu poate interzice unui negustor să devină excesiv de providențial, doar lui  trebuie să-și interzică acest lucru, el are obligația de a păstra în visteria sa în primul rând codurile de legi a comunității. Ceea ce poate face statul, de fapt înțelepții comunității este să-i învețe pe membrii comunității ceea ce ei au învățat la rândul lor din propriile greșeli, din credulitatea care i-a făcut odinioară să sufere, altfel nu ar fi înțelepți. În acest fel vom da comunității, economiei și nouă înșine ceea ce avem mai bun în noi, iar timpul ne va răsplăti pentru asta. Reinvestirea profitului, după cum arăta și Max Weber este mai degrabă o formă de ascetism laic decât un hedonism capitalist.

De multe ori ne lăsăm pradă unor povești încântătoare, unor magii care ne cuceresc, ne blochează rațiunea și atenția și suntem deposedați chiar de visele noastre prin impostură, falsitate și necinste. Să ne imaginăm un arhitect ce dorește să clădească un edificiu pentru comunitatea sa pe care o iubește, căreia îi aparține. Și-a dedicat viața acelui proiect pe care l-a visat încă de mic, când se plimba cu părinții printr-o zonă mai puțin estetică a urbei. Și-a urmat visul și a studiat știința liniilor care se transformă în ziduri trainice apoi a proiectat acel edificiu. Cineva folosindu-se de malefica magie a imposturii îi fură proiectul, pe care îl adaptează în așa măsură încât să-i corespundă nivelului de profit anticipat. Creatorul originalului se retrage timorat, suferă dar merge mai departe. Clădirea construită doar în numele hedonismului și a unui profit cât mai mare, nu va rezista, o sămânță purtată de un vânt neprielnic va rodi în zidurile superficiale, din ea va crește un arbore ce îi va roade fundațiile, edificiul surpându-se mai devreme sau mai târziu peste oamenii ce au fost seduși de magie.

Text: Septimiu Moga, economist