Cazul Zimmerman: Virtuţile, dilemele şi problemele nerezolvate ale democraţiei americane

America trăieşte intens înfăptuirea justiţiei, la peste două secole de la Declaraţia de Independenţă care a fundamentat Visul American. Şi, când spun asta, nu mă refer neapărat la speţe care implică figuri politice de prim rang sau fapte petrecute în etajele înalte ale puterii de stat (un asemenea „interes” ipocrit pentru justiţie, specific de exemplu bătăliilor politice est-europene dar nu numai, încearcă de regulă să mascheze parti pris-uri cvasi-transparente ale comentatorilor, umbrind dreptatea propriu-zisă) ci la cazuri din justiţie, cu situaţii de viaţă şi de moarte, care implică ordinary people, interes nemanifestat în Europa sau foarte slab reflectat în mass-media de pe continent.

Un astfel de caz, care răscoleşte benefic conştiinţele cetăţenilor de rând, ale presei de toate orientările, ale specialiştilor, clasei politice dar şi societăţii americane în ansamblu este cazul Zimmerman, încheiat zilele trecute prin achitarea, de către o curte cu juraţi, a bărbatului alb care l-a împuşcat mortal, în februarie 2012, pe adolescentul de culoare neînarmat Trayvon Martin, în vârstă de 17 ani. O banalitate, vor spune unii, vechea temă rasială nerezolvată a Americii şi obsesiva preocupare a acestei societăţi pentru nediscriminarea cetăţenilor de culoare… Este poate şi asta, dar e mai mult decât atât: estepasiunea pentru justiţie a Americii, a cărei lipsă o resimţim dureros în părţile noastre de lume.

Nu voi relua aici detaliile în sine ale cazului (interesante, la rândul lor, însă neconstituind scopul acestui articol), dar e important de observat cât de sus a ridicat miza procesului preşedintele Barack Obama atunci când a afirmat, inspirat sau nu, dar cu certitudine sub imperiul unei puternice emoţii, la puţină vreme după eveniment, că „dacă ar fi avut un băiat ar fi semănat cu Trayvon”.

Cu alte cuvinte, mesajul Casei Albe a fost teribil de puternic: era ca şi cum Zimmerman ar fi omorât o parte din ceea ce este, simte şi iubeşte Preşedintele Statelor Unite ale Americii. Nu-i puţin lucru să auzi asta din partea şefului administraţiei, înainte ca juriul să se pronunţe. Presiune asupra justiţiei? Greu de spus. Procurorul l-a acuzat însă imediat de crimă pe George Zimmerman (un agent de securitate de cartier, angajat prin auto-organizarea comunităţii locale respective, dar nu poliţist) şi a susţinut cu tenacitate acuzaţia de crimă de-a lungul întregului proces. După un an şi jumătate, juriul din Florida, compus din şase femei evident cu identitate nedezvăluită, l-a găsit nevinovat de acuzaţia de crimă şi l-a eliberat, considerând că a fost auto-apărare şi, deci, legitim să tragă, având în vedere că era seară, victima avea gluga pe cap şi l-ar fi speriat/atacat pe agentul de pază. Aşa cum se ştie, spus într-o formă ultrasimplificată, pentru stabilirea vinovăţiei în astfel de cazuri grave (omucidere) în sistemul „common law” se activează curtea de juri, aleşi după un mecanism relativ complicat dar în esenţă întâmplător, deci se asumă principiul că dreptatea înfăptuită prin decizie „populară” este mai credibilă decât decizia unui complet de judecători profesionişti, ca în sistemul „napoleonian”, dominant în Europa. Dacă verdictul ar fi fost „vinovat”, pentru stabilirea pedepsei ar fi intrat în scenă judecătorul, profesionistul justiţiei. Acum nu mai este cazul: fostul acuzat este liber şi nu mai poate fi judecat pentru aceeaşi faptă, dacă nu apar elemente noi.

Dilemele sistemului american de justiţie nu sunt noi, ele reapar şi suscită vechi controverse, odată cu fiecare verdict care împarte societatea în două. Părerile asupra superiorităţii unui sistem sau altul sunt, desigur, împărţite şi ele, dar un lucru este cert şi comun ambelor sisteme: dreptatea o fac oamenii, fie ei calificaţi prin diplomă juridică sau nu. Nu există computere pentru verdicte şi sentinţe (şi dacă ar exista, cine ar face softul?), nu există un sistem judiciar perfect, există doar oameni care sunt chemaţi să facă dreptate, interpretările lor mai mult sau mai puţin subiective şi mai ales dorinţa (cultura) unei societăţi legată de actul de justiţie.

În ultimă instanţă, calitatea justiţiei este ceea ce o societate aşteaptă cu adevărat de laideea de dreptate, aşadar ceea ce o naţiune merită să aibe, după intensitatea presiunii pe care oamenii o exercită, fiecare la nivelul lui, pentru corectitudine. Vrei justiţie, ai justiţie. Vrei tocmeală, ai tocmeală. Vrei mica înţelegere şi „batista pe ţambal”, asta primeşti, dar nu te preface ulterior că nu înţelegi de ce performanţele ţării tale sunt diferite şi, atunci când ai fi vrut în sfârşit dreptate (pentru că simţeai că o ai) ai primit altceva. Cred cu putere că justiţia este, înainte de toate, o reflectare educaţională a societăţii, rezultatul unei cereri sociale reale, o valoare culturală asumată cu succes sau deficitar.

Interesul real, nedisimulat şi constant al americanilor pentru dreptatea „la firul ierbii”, pentru procese şi sentinţe care au scris, la propriu şi la figurat, istoria justiţiei Statele Unite, precum şi pentru funcţionarea efectivă a statului de drept (toate acestea înţelese drept condiţii fundamentale ale asigurării Egalităţii în baza căreia „au fost creaţi toţi oamenii”, conform Declaraţiei de Independenţă, nu ca lupte partizane sau negocieri secrete pentru împărţirea „echitabilă” a funcţiilor de conducere din sistemul judiciar, pentru influenţă reală ori simbolică în aparatul de putere al statului, pentru condamnarea ori disculparea neapărată a unor înalţi demnitari, vezi simulacrul politic al statului de drept de la noi sau chiar răsunătoare şi interminabile procese cu dimensiune politică din Italia, Franţa etc.) reprezintă una din diferenţele culturale majore între America şi Europa.

Dincolo de Atlantic, contează realmente ce se întâmplă cu indivizii şi vieţile lor şi dacă astfel s-a făcut dreptate sau nu („niciodată nu e prea târziu pentru a se face dreptate”, dovadă procesele redeschise după zeci de ani), contează dacă legile sunt suficient de bine făcute sau nu (oamenii având convingerea că voinţa lor le poate schimba într-o zi, atunci când nu mai corespund aşteptărilor unei mase critice), în timp ce dincoace de ocean titluri mari de presă fac doar procesele în care sunt acuzaţi politicieni cu renume, pentru căjustiţia înseamnă politică, justiţia contează public în măsura în care cineva pierde sau câştigă capital politic, nedepăşindu-se deocamdată condiţia secundară în cadrul dezbaterii din spaţiul public. De câte procese faimoase aţi auzit în partea aceasta de lume, în care să fie judecată moartea violentă a unui cetăţean oarecare, şi care să zguduie societatea, producând manifestaţii şi proteste de stradă? Pe cine interesează aşa ceva cu adevărat?

În America, actul de justiţie (dezamăgitor sau nu) este mai important decât jocul politic în sine, în timp ce în Europa politica de partid sau de grup este pe primul plan, întâi facem politică şi apoi justiţie. Este oarecum firesc, având în vedere modelul societal complet diferit: „lumea nouă” a fost construită de jos în sus, pe baza interesului celor numiţiconstituents (membrii colegiului), în timp ce Europa este un construct al elitelor, al „împăraţilor” de tot felul: în primul caz contează oamenii (în multipla lor calitate de cetăţeni, contribuabili şi alegători) în al doilea caz primează liderii: ce spun, ce fac şi ce se întâmplă cu ei, alţii vrând desigur să le ia locul, dar dezinteresul pentru cetăţeanul obişnuit rămâne, cu diferenţele de nuanţă corespunzătoare geografiei culturale a continentului. În România, de pildă, corupţia sfidătoare a celor cu putere de decizie, la diferite niveluri, este „ocrotită” de îngăduinţa şi adaptarea umilă a marii majorităţi a populaţiei, care preferă să se bucure de firimiturile căzute de la masa boierilor decât să-i înfrunte. Pentru mâncare s-a mai răsculat lumea, dar pentru statul de drept niciodată. Nimeni n-a strigat aici „Noi vrem justiţie!”, aşa cum vedem frecvent că se întâmplă în America.

Orice caz de omucidere poate fi, practic, citit în chei diferite: de la o lectură juridică rigidă şi seacă, pe litera legii, până la o sofisticată dezbatere socială sau a semnificaţiilor culturale ale speţei. În cazul Zimmerman, discuţia a fost mult complicată de dimensiunea rasială a întregii „afaceri” (spus simplu: un alb a împuşcat un adolescent de culoare, încărcătura dramatică e garantată!), adăugată încă din primele momente de mass-media şi apoi întărită de declaraţia emoţională dar poate pripită, amintită deja în text, a preşedintelui Obama. Degeaba a încercat ulterior procurorul de caz să scoată discuţia din zona profilului ei rasial şi să pună în evidenţă exclusiv „caracterul criminal” al faptei, amprenta a rămas. Nici măcar tentativa de a muta dezbaterea în zona „regimului armelor de foc” nu a avut succes. Ideea unora (multora?) că a fost o crimă rasială şi, mai mult decât atât, o „judecată rasială” văd că persistă în presa americană şi în protestele străzii. Totuşi, curtea de juri (din care cu siguranţă au făcut parte şi juraţi de culoare) a pronunţat un verdict care nu a ţinut cont de atmosfera creată în presă în jurul acestui caz şi nici de regretele sincere, atât de personalizate, ale preşedintelui pentru moartea tânărului Trayvon. Sunt deja comentatori americani care apreciază că viaţa lui Zimmerman în libertate, după această achitare, nu va fi dintre cele mai liniştite iar cazul este departe de a fi o poveste încheiată.

Încercând să închidă acest nou capitol al vechii probleme nerezolvate a virtuoasei democraţii americane, problemă legată de dialogul inter-rasial încă deficitar (destul de inconfortabilă altminteri pentru mandatul său istoric), Barack Obama a căutat să liniştească lucrurile după apariţia protestelor în stradă, declarând că „suntem o naţiune a legii iar juraţii s-au pronunţat”. Dezamăgirea se simte în subtext dar justiţia este respectată. Altfel spus, dreptatea a fost înfăptuită, verdictul trebuie recunoscut ca atare, chiar dacă a scindat societatea, iar pasiunea pentru justiţie a Americii a fost salvată tocmai de interesul enorm creat în jurul acestui caz pe care unii l-ar fi considerat banal.

Din tratarea cu seriozitate a tuturor cazurilor „banale” şi a cauzelor aparent „pierdute” (din justiţie, poliţie, administraţie, sistemul de sănătate etc.), din respectul pentru omul obişnuit (alb sau negru) şi pentru ideea de dreptate, chiar împotriva curentului şi uneori a declaraţiilor emoţionale ale preşedintelui, s-a întrupat însă excepţionalismul Americii şi lecţia de speranţă a visului care nu moare niciodată.