Când oxigenul e pe terminate, guvernarea o dă pe circ

Caius Chiorean

Ruptura dintre premier și ministrul sănătății aruncă România într-o criză guvernamentală, adăugând un obstacol în combaterea pandemiei, dar și o distragere mediatică bine venită pentru populația traumatizată de imaginea bolnavilor de Covid care mor sufocați în spitale.

Confruntarea este în logica evenimentelor recente desfășurate într-o țară, în care politicienii tratează pandemia doar ca pe o complicație în ecuația obișnuitelor jocuri de putere. Fiecare intensificare a valurilor pandemice a dus la apariția unor dezgustătoare acte de degrevare de răspundere a fruntașilor guvernamentali, cu scopul de a-și conserva viitorul politic.

Actualul premier este la a doua astfel de ispravă, după întâmplarea din primăvara trecută, în timpul primului val pandemic, când a luat-o literalmente la fugă din Parlament, de teamă să nu fie învestit în funcția de premier dorită și de șeful lui de partid.

Câteva luni mai târziu, în valul doi, șeful de partid ajuns premier, un veteran al coridoarelor politicii, a lăsat baltă populația și guvernul, întorcându-se pe aceleași coridoare unde speră că, peste patru ani, va găsi drumul către președinția țării.

În sfârșit, grozăviile petrecute în spitale în acest al treilea val pandemic au precipitat criza declanșată de revocarea ministrului sănătății. Dar ruptura reală rezidă în scadența inevitabilă a reașezării raporturilor de putere într-un executiv construit pe baza unor angajamente inițiale, pe care nicio parte nu a intenționat să le respecte.

Şi în complexitatea luptelor pentru putere din interiorul și exteriorul a patru din cele cinci facțiuni din structura guvernului: liberalii de sub conducerea premierului precedent, foștii pedeliști care îl cultivă pe premierul actual și cele două creații progresiste cu autori diferiți care concurează pentru același electorat și resurse.

Ajuns în funcție pe criteriul loialității dovedite, premierul s-a angajat că nu va revoca miniștri fără a consulta partidele. În schimb, miniștrii au consimțit să manifeste o deferență formală față de șeful guvernului. Îngăduitor, în linia cuvântului dat, cu dilentantismul ministrului sănătății, premierul s-a dovedit în schimb neiertător când s-a confruntat cu disprețul explicit al acestuia. 
 
Lipsurile profesionale ale ministrului au fost asumate cu tot cu victimele implicite, însă sfidarea pe față a autorității în interiorul guvernului îi punea în primejdie premierului ambiția de a parveni în partid.

Protagoniștii crizei sunt băieți de bani gata proveniți din familii nevoite să se întrebuințeze serios ca să le obțină diplome universitare și căi deschise în politică, un traseu de viață din care a lipsit efortul personal și i-a lăsat fără maturitatea necesară în exercițiul puterii.

În pofida sau ajutați de acest handicap aparent, cei doi s-au ridicat ca exponenți ai noii generații de politicieni ai dreptei, alăturând rapacității tradiționale din breaslă vanitatea că sunt necesari națiunii. În mod paradoxal, îi leagă mai multe însușiri decât îi despart, în primul rând un fals sentiment al omului providențial și o asociere de superioritate, dispreț și capacitate de seducție, care derivă din succesul economic și social obținut fără trudă.

Așa încât, indiferent care va fi finalul crizei pe care au generat-o, cei doi vor rămâne bine plasați în ierarhia partidelor în care s-au infiltrat. Conflictul dintre ei, transpus într-un concurs populist de imagine, va influența pe termen lung alianța dreptei din România.

Din pricină că e greu de crezut că asociații ministrului demis vor renunța la resurse cu atât de mult timp înainte de viitoarele alegeri, continuitatea guvernamentală în coaliție (de văzut în ce formă) nu este cu adevărat pusă în primejdie.

Dar credibilitatea coaliției este; inclusiv capacitatea guvernelor viitoare și a președintelui statului de a genera politici publice serioase a fost serios afectată. După cum se văd astăzi lucrurile, nu va exista un viitor politic sănătos nici după pandemie.