„Brexit means Brexit!” Guvernul May în impas. Va pierde Marea Britanie statutul de Mare Putere a lumii?

Puncte cheie:

• Cade guvernul May? Departe de a fi noua Margaret Thatcher, aşa cum sugerau anul trecut unele voci entuziaste de la conservatori, premierul britanic se dovedeşte mai degrabă „piază rea” pentru partid şi pentru susţinătorii Brexitului, împingând ţara şi politica britanică într-o totală confuzie legată de direcţia şi opţiunile Londrei în contextul post-referendum (mergând până la a se spune, şi nu aici pe continent, ci la ei în insulă, că nu există, de fapt, nicio direcţie şi nicio opţiune);
• Situaţia este cu atât mai neclară în privinţa „mondializării” pe care o promitea Theresa May cu cât nici relaţiile bilaterale cu celelalte mari puteri ale lumii, adică Statele Unite, China, Rusia, Japonia şi India nu sunt excepţionale în prezent şi lasă să se întrevadă posibilitatea ca Marea Britanie să piardă statutul strategic de Mare Putere, după ieşirea din Uniunea Europeană, fiind pentru prima dată, după secolul al XIX-lea, când Marea Britanie nu ar mai fi considerată o Mare Putere la nivel global (ieşind din Top 5 la toate capitolele, inclusiv economic/comercial, militar etc. De exemplu, un clasament american anual, întocmit de Hudson Institute, nu o plasează în 2017 nici măcar în primele opt puteri ale lumii, în condiţiile în care institutul american nici nu ia în considerare Uniunea Europeană în ansamblul ei);
• Din faimosul „Brexit means Brexit!” n-a mai rămas decât tentativa ridiculizată de a introduce ora 23:00 a zilei de 29 martie 2019 pentru ieşirea efectivă a Marii Britanii, în condiţiile în care Londra nu a obţinut până acum niciun fel de acord şi nici nu are perspectiva de a încheia curând vreo negociere cu Uniunea Europeană, ceea ce face ca inclusiv propunerea de a introduce ora precisă a Brexitului în legislaţia naţională să se lovească de un amendament de modificare a textului legii, susţinut de un grup din propriul partid;
• N-o ajută prea mult, la capitolul imagine, nici chiar denunțarea ingerințelor Rusiei în politica Marii Britanii (dacă n-or fi fost cumva chiar la Brexitul din iunie 2016!), în ideea evidentă de a muta atenția opiniei publice de la slăbiciunea guvernului pe care îl conduce pe un alt plan de discuție, și acesta, probabil, la fel de real;
• La numai un an de la referendumul din vara lui 2016, Partidul Conservator a reuşit să piardă majoritatea pe care o avea înainte de Brexit în Parlament, câştigată în 2015, organizând nişte alegeri (anticipate) fără sens în iunie 2017, alegeri pe care noul premier le-a văzut atunci ca pe o „oportunitate” pentru relegitimarea masivă la urne a conservatorilor, precum și a sa personală, în ideea de a avea autoritate sporită în negocierea Brexitului. Nu a obţinut nici una, nici alta, adică nici majoritatea în Camera Comunelor, nici autoritatea politică puternică în negocierile cu europenii;
• Fiind o naţiune inteligentă și creativă, de „navigatori” și „exploratori” globali, care au condus lumea timp de un secol (între secolul francez și secolul american), cu simţul perfect al direcţiei şi orientării în spaţiu şi timp şi cu mari spirite politice în istoria lor, dar şi cu precauţie şi scepticism faţă de „revoluţiile” de orice fel, britanicii vor realiza că, de data aceasta, se îndreaptă într-o direcţie greşită şi că au fost păcăliţi de tabăra „saltimbancilor” Boris Johnson-Nigel Farage. Nu am nicio îndoială că, la un moment dat, vor spune Stop acestui joc slab, submediocru, făcut de Marea Britanie din 2016 încoace, dezamăgitor în primul rând pentru proprii concetăţeni, cărora li s-a vândut iluzia că Marea Britanie ar putea redeveni centrul lumii, după ieşirea din Uniunea Europeană, aşa cum era pe vremea Reginei Victoria, dar s-ar putea ca acel moment al trezirii să vină prea târziu pentru a mai putea opri Brexitul. Nu și prea târziu pentru a mătura de la putere o grupare de politicieni aventurieri de slabă calitate, fanfaroni din categoria Trump (republicanii George Bush şi John McCain au introdus „catalogarea” aceasta, peste Atlantic), cum nu a mai avut demult sau niciodată Marea Britanie, dar care, din nefericire, au reușit să păcălească, cu argumente false și cu o ideologie suveranistă supergonflată, o majoritate de 51,8% a cetățenilor care au votat pe 23 iunie 2016.

*

Miniştrii britanici demisionează unul câte unul, din tot felul de motive. Doi au plecat numai săptămâna trecută, inclusiv influentul ministru al Apărării. În departamentele negocierilor din procesul Brexitului, au plecat până acum trei miniştri, în cinci luni.

Lucrurile nu au mers şi nu merg bine în Guvernul May, ieşit oricum slăbit după alegerile neinspirate din iunie, în care conservatorii au pierdut majoritatea dar l-au „reinventat” fără voia lor, ca lider politic, pe laburistul/socialistul prăfuit Jeremy Corbyn, de 68 de ani, care era dat ca “pierdut” de propriul său partid, cu doar 7-8 luni în urmă.

Guvernul conservator este acum la mâna celor 10 parlamentari ai DUP (Democratic Unionist Party), micul partid unionist nord-irlandez de dreapta, al cincilea ca mărime din legislativ, care completează chinuit majoritatea din Camera Comunelor.

Sintetizând condiţiile pe care europenii le pun Marii Britanii pentru a discuta despre un eventual Acord post-Brexit, să spunem doar că sunt trei mari cerinţe ale Uniunii față de Regatul Unit: în primul rând, un Acord de ieşire negociată din Uniunea Europeană (separat de viitorul Acord bilateral post-Brexit), care se referă în principal la achitarea „facturii” pentru neonorarea angajamentelor bugetare ale Marii Britanii faţă de bugetul UE 2014-2020, cu cifre care se învârt în jurul a 60 de miliarde de Euro, apoi un Acord privind garantarea drepturilor cetăţenilor Uniunii pe teritoriul Marii Britanii şi, în fine, un Acord privind frontiera irlandeză, în care discuţiile par să sugereze că nu va exista un „control fizic” la frontieră, care să dividă din nou naţiunea irlandeză, deşi asta ar avea drept consecinţă rămânerea deschisă a segmentului respectiv de frontieră britanică şi deci anularea promisiunii esențiale de reintroducere a controlului la frontiere, făcută de tabăra pro-Brexit în 2016.

Erodarea cabinetului May se apropie de pragul critic de la care, spun analiştii politici britanici, ne putem aştepta în orice moment la o cădere a guvernului, produsă nu de opoziţie, ci de propriul partid. Un grup de 40 de parlamentari conservatori pare deja articulat ca opoziţie internă la leadershipul Theresei May, nu departe de numărul minim de 48 de parlamentari care pot contesta oficial conducerea partidului şi implicit a guvernului. Săptămânile şi lunile următoare vor fi decisive.

Oarecum paradoxal, speranţele premierului May par să vizeze reîntoarcerea cancelarului Merkel în politica mare de la Bruxelles, după învestirea Cabinetului Merkel IV, în ideea că moderata Angela Merkel va mai tempera din radicalismul negociatorilor francezi. Dar va apuca oare Theresa May ca premier sfârşitul lui decembrie, când (înainte de Crăciun, se pare) este preconizat votul de învestitură în Bundestag? O lună şi jumătate pare acum o veşnicie pentru firavul guvern britanic, încolţit în Parlamentul de la Londra şi din opoziţie, şi din interior.

Theresa May înţelege, desigur, dificultatea momentului şi caută să recapteze bunăvoinţa publicului britanic cu o temă probabil reală (ingerinţa Rusiei în politica internă), dar care, paradoxal, readuce în discuţie chiar Brexitul şi campania zgomotoasă a facţiunii Boris Johnson-Nigel Farage. N-o ajută aşadar prea mult, la capitolul imagine, nici chiar denunțarea ingerințelor Rusiei în politica Marii Britanii (dacă n-or fi fost cumva chiar la Brexitul din iunie 2016!), în ideea evidentă de a deturna atenția opiniei publice de la slăbiciunea guvernului pe care îl conduce şi de a o muta pe un alt plan de discuție, și acesta, probabil, la fel de real. Dacă era o adevărată „Margaret Thatcher”, Theresa May ar fi denunţat ingerinţa Rusiei atunci, la referendumul pentru Brexit (la care ea s-a plasat, de fapt, în tabăra anti-Brexit), referendum care a adus-o însă, prin demisia nefericitului Cameron, în poziţia de prim-ministru. Deci, tema ingerinţei Rusiei s-ar putea să i se întoarcă în plină figură, ca un bumerang.

Este deja un loc comun afirmația că ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană înseamnă o pierdere grea de ambele părți, după cum este deja la fel de clar că Regatul Unit va avea mai mult de pierdut decât UE27, care este cam de şapte ori mai mare, din toate punctele de vedere, de la populație la PIB.

Pe de altă parte, “beneficiile” de statut ale Brexitului se arată, pe scena internațională, mult mai mici decât cele promise în campania din 2016. Marile economii ale lumii (non-europene) nu au dat năvală la Londra să încheie acorduri bilaterale de liber schimb. Până și “înruditul” ideologic Trump a rămas destul de distant, cu o vizită la Londra amânată din cauza protestelor anunțate și oricum fără o apropiere substanțială, mult diferită de cea tradițională, care exista oricum între cele două economii și societăți de limbă comună. Vizita premierului May în India, în ideea recuceririi sferei istorice de influență, nu a adus nici ea entuziasmul așteptat în cea mai mare democrație a lumii, al cărei PIB ajustat la paritatea puterii de cumpărare l-a depășit deja pe cel al Marii Britanii.

Cât despre Rusia sau China, la cum arată astăzi sistemul relațiilor internaționale, este limpede că nu reprezintă marile speranțe de alianțe care să reclădească gloria Imperiului. Dacă America lui Trump nu s-a grăbit să îmbrățișeze Britania abia ieșită din divorțul european, la ce să ne mai așteptăm de la alți actori globali, care nici nu au afinități istorice cu insula?

Britanicii vor înțelege curând că, în secolul XXI, mărimea contează. Astăzi, datorită globalizării pe care ei înșiși au inițiat-o, tehnologie și capitalism au toți, din Asia și Orientul Mijlociu, până în Africa și America Latină. Britanicii nu mai dețin, ca să spunem așa, „secretul focului” sau al „prafului de pușcă” (a se înțelege orice doriți din superioritatea civilizației lor), prin care să-i impresioneze pe băștinași. Dimensiunea populațiilor, economiilor și piețelor în expansiune face astăzi diferența. Pentru cine citește cu atenție istoria secolelor trecute, este evident că una din capacitățile geniale ale Marii Britanii a fost de a conduce sau influența masiv politica Europei și a lumii de pe poziția unui stat relativ mic, fără putere militară deosebită, dar cu un joc al alianțelor absolut magnific, din care întotdeauna britanicii au ieșit învingători. Strategia divizării Europei și a limitării succesive fie a puterii Franței, fie a puterii Spaniei, fie a puterii Germaniei, fie a Rusiei (în fiecare caz prin aliere cu celelalte puteri) a dat roade, deși Regatul insular era, în termeni absoluți, inferior ca putere oricăreia din puterile continentale.

A ieși astăzi dintr-un bloc puternic și influent la nivel global este o mare greșeală strategică. Marea Britanie a redevenit… mică. Nu s-a grăbit nimeni să îi invite, să le ofere favoruri și privilegii, mari oportunități investiționale, sau să se plece în fața lor. Așa-zisa „eliberare de Bruxelles” i-a făcut, în realitate, mai slabi. Prin ponderea mare pe care o aveau la masa decizională de la Bruxelles, și mai ales prin capacitatea de a influența deciziile comunitare, Uniunea Europeană multiplica, de fapt, puterea și influența globală a Marii Britanii. Nu vorbim aici de Germania, care este și în prezent mai puternică și mai stabilă, dar prognozele arată că în 2030, inclusiv Indonezia, Brazilia sau Filipine vor avea economii comparabile. Căci de Uniunea Europeană în ansamblu, de Statele Unite, China, Japonia sau India nici nu mai are rost să discutăm, fiind deja în altă categorie.

Dacă ar continua pe drumul indicat de Boris Johnson și Nigel Farage, Marea Britanie ar intra în câțiva ani în “liga a doua” a Marilor Puteri, ieșind din clubul “granzilor” relațiilor internaționale și pierzând tot mai multă influență politică și economică. Să ne amintim doar ce mai reprezenta și cum arăta Marea Britanie la începutul anilor ’70, în anii crizei, în oraşele muncitoreşti din nord, înainte de aderarea la Uniunea Europeană din 1973. Oamenii aceştia uită cât de mult a ajutat Uniunea Europeană la redresarea economiei britanice şi la consolidarea statutului de Mare Putere, pentru care Londra a ştiut să folosească din plin pârghiile instrumentului numit UE. Iar faptul că au decis să arunce acum „instrumentul” şi să iasă singuri în competiţia globală cu uriaşii lumii îi va costa.

Este motivul pentru care cred că acest curs nefast al politicii britanice va fi întrerupt curând, neavând șanse să supraviețuiască viitorului moment electoral. De viteza cu care Partidul Conservator va reuși să se despartă de actuala facțiune aventurieră May-Johnson, revenind la o politică rezonabilă și realistă, curățată de ideologizările suveraniste ieftine de care suferă în prezent, depind șansele ca laburiștii și ideile lor socialiste să rămână în continuare, din fericire, în opoziție.