Alternativa iliberală la Uniunea Europeană este modelul “strălucit” Miklós Horthy? Bine că ştim!

Puncte cheie:

• Viktor Orbán a făcut recent un mare serviciu în procesul de clarificare a sensurilor ideologice ale disputei pro-UE vs. anti-UE, ajutându-ne să înţelegem, dincolo de farafastâcurile, mofturile şi fandoselile cu aer intelectual ale militanţilor conservatori şi naţionalişti, care critică Uniunea Europeană ba pentru „deficitul de democraţie”, ba pentru „încălcarea libertăţilor, suveranităţii şi identităţilor naţionale”, ba pentru „excesul de birocrație”, ce modele de lideri au în minte, de fapt, şi ce tip de finalitate politică vizează contestatarii integrării europene și ai democrațiilor liberale;
• Campionul absolut al contestării UE, aflat la putere într-un stat membru, iniţiatorul referendumului anti-UE, ne spune acum că liderul fascist al Ungariei (1920-1944), Miklós Horthy, ar fi fost „un om de stat strălucit”, când noi ştiam că Horthy a fost aliatul foarte apropiat al lui Adolf Hitler, că a adus Ungaria alături de Puterile Axei, aşadar spre o nouă înfrângere, că a fost un lider autoritar şi revizionist, şi mai ales că, după ocuparea Ungariei de către nazişti, în martie 1944, guvernul pe care l-a instalat „a fost responsabil de deportatea şi exterminarea evreilor din Ungaria şi Ardealul de Nord” (aproximativ o jumătate de milion, se pare), aşa cum arată Institutul Elie Wiesel, într-un comunicat prompt[1];
• Radicalizarea şi polarizarea ideologică în continuă creştere, din Europa şi Statele Unite, face ca dezacordurile politice din prezent, pe multiple planuri, care macină democraţiile tot mai obosite de crize, să fie transferate, simplificate şi reduse simbolic la chintesenţe şi antagonisme discursive de tipul Macron-Merkel vs. Orbán, lăsând de înţeles că acestea sunt alternativele pe care le avem la dispoziţie: fie centrul liberal, fie extremismul/naţionalismul iliberal, aşa cum am scris în articole recente (vechea axă centru-stânga vs. centru-dreapta și-a pierdut relevanța);
• Ivan Krastev observă pertinent că, din păcate, discuţia este împinsă tot mai mult spre „o alegere a europenilor între Emmanuel Macron şi Viktor Orbán”[2], prima opţiune însemnând continuarea şi adâncirea integrării europene, pe care o pregăteşte tandemul Merkel-Macron începând din toamnă, iar a doua presupunând organizarea unei rezistenţe central-europene la nucleul franco-german, în jurul Ungariei şi Poloniei (Marea Britanie fiind considerată deja în afara UE), faţă de care toţi ceilalţi participanţi vor trebui să se poziţioneze cu claritate, într-un sens sau altul. Nimic mai inspirat decât finalul acestei analize, preluate de prestigioasele European Council on Foreign Relations şi New York Times, care arată că întreaga istorie a Europei secolului al XX-lea şi dramele ei ne sugerează că „if you are not at the table, you are on the menu”, o traducere mai elegantă a vechii legi a junglei: „îl mănânc sau mă mănâncă”;
• Întoarcerea agresivă a ideologiilor în viaţa publică din Europa, după aproape o jumătate de secol de „convergenţă doctrinară” (Daniel Bell vorbea, la începutul anilor ‘60, de declinul ideologiilor, pe fondul concilierii istorice a capitalismului cu democraţia) nu este, desigur, un semn bun. În discursuri pline de ură, naţionalismul şovin, conservatorismul facil şi protecţionismul rudimentar muşcă fundaţia liberală-globalistă a Occidentului postbelic;
• Faptul că platformele politice şi susţinătorii lor tind să se plaseze energic şi intolerant de o parte sau de cealaltă a baricadei, pe principiul acţiunii şi reacţiunii, naşte îngrijorări legitime cu privire la viitorul politic al Europei, chiar şi în urma înfrângerilor pe care „iliberalii” le-au suferit în această primăvară, în Olanda şi Franţa, și a rezultatului dezamăgitor al conservatorilor la anticipatele din Marea Britanie.

*

Dacă cineva îşi mai punea întrebarea ce fel de viziune politică și ce valori culturale există oare în spatele contestării ordinii europene actuale, atunci modelul „strălucit” de om de stat care îl inspiră pe Viktor Orbán, nimeni altul decât amiralul Miklos Horthy, face lucrurile cât se poate de clare. Glorificarea unui regim fascist (este adevărat, cu nuanţele lui, pentru că între Horthy şi Szálasi este o diferenţă, după cum o diferenţă este şi între Orbán-FIDESZ şi Vona Gábor-Jobbik, deși direcția este aceeași), combinată cu agresiva contestare a Uniunii Europene şi apropierea politică de Rusia, adică de marele contestatar al ordinii europene şi globale liberale din prezent, întrunesc din plin condiţiile pentru a ne face să înţelegem încotro ne-ar duce „alternativa” la integrarea europeană: la reinventarea fantasmelor trecutului, la regimuri autoritariste şi la un set de promisiuni revanşarde, pe care frustrări greu de vindecat tind să le aducă la suprafaţă, după două Războaie Mondiale şi un Război Rece.

Nu ar fi trebuit să ajungem în acest punct, în care opţiunile din jurul nostru se radicalizează. Să nu îşi imagineze contestatarii şi criticii naţionalişti ai Uniunii Europene, fie ei de dreapta (Le Pen, Wilders, Petry) sau stângişti (Mélenchon) că numai ei pot să se radicalizeze. Şi susţinătorii ordinii actuale pot să o facă, drept răspuns la înăsprirea abordărilor politice şi electorale. Nu întâmplător am auzit vorbindu-se, în campania electorală din Franţa, de oximoronul „Centrul radical”, tocmai ca expresie a totalei opoziții a majorității societății franceze faţă de platformele iliberale și a repudierii extremiștilor de dreapta și de stânga, care au totalizat în primul tur al prezidențialelor nu mai puțin de 47%.

Victoria aproape isterică a lui Macron din turul al doilea, cu 70% dar cu un absenteism ceva mai mare, nu lipsită de riscurile ei pe termen mediu, este tocmai răspunsul unei exasperări a celor care înţeleg, dincolo de problemele existente, că Uniunea Europeană rămâne, totuși, cea mai fericită etapă din istoria continentului, un răspuns așadar masiv și ferm al francezilor la numeroasele şi tot mai virulentele critici ale celor care vor să vadă Uniunea dispărută, şi care o combat în chei ideologice ieftine (şi de cele mai multe ori direct interesat), fie că sunt la Paris, Londra, Berlin, Amsterdam, Budapesta sau Moscova.

Din marile contestări materializate în voturi negative masive se nasc, de regulă, mari speranțe, care vor sfârși apoi, la rândul lor, ca mari dezamăgiri (excepțiile sunt posibile). Spirala urii nu duce, în orice caz, la nimic bun. Bulele se sparg și, la sfârșit, rămân doar promisiunile neonorate și decepțiile. Așa s-a întâmplat la schimburile de ștafetă Bush-Obama din 2008, sau Sarkozy-Hollande din 2012 (să nu ne mai amintim de soluția Băsescu pentru blocarea atât de arogantului Năstase, în 2004, pentru ca astăzi Băsescu să fie epava jalnică a propriilor sale avataruri), și mă tem să nu fie la fel, peste câțiva ani, pentru cei foarte entuziasmați în prezent de schimbul Obama-Trump la Casa Albă sau de venirea lui Macron la Élysée. Nu pentru că cei pe care i-au învins aceștia ar fi fost mai buni, ci pentru că a fost investită prea multă emoție în aceste voturi negative. Este motivul pentru care consider nocivă ascuțirea disputelor politice dincolo de limitele raționalului și mai ales (re)ideologizarea lor puternică, în tonuri canonice extrem de rigide. Moderația pare să nu-și mai găsească locul în democrațiile noastre.

Uniunea Europeană este departe de a fi un sistem de organizare politică perfectă. Este o banalitate să spunem că sunt aspecte care ar trebui corectate în politicile și instituțiile Bruxelles-ului. Dar omagierea, de către un adversar declarat al Uniunii Europene precum Viktor Orbán, a unor personaje din categoria Horthy (mai sunt și alte nume controversate pentru care se ridică statui sau se denumesc străzi, în Ungaria dar și în alte părți din Europa Centrală), cărora li se datorează în mare parte deceniile cele mai negre din istoria Europei secolului XX, trebuie să ne facă atenți la alternativa politică, intelectuală și culturală pe care ne-o propun naționaliștii și eurofobii, din Ungaria și de pretutindeni.

Transformarea lui Viktor Orbán[3], din marea speranţă a tinerilor liberali ai Ungariei postcomuniste a anilor ‘90, în glorificatorul lui Horthy și groparul Central European University de astăzi, este cu atât mai elocventă. Dacă mai ținem cont și că prietenul lui Orbán de la Moscova deplângea acum câțiva ani prăbușirea Uniunii Sovietice, începem să avem tabloul complet al Proiectului Iliberal, pe care longevivul premier ungar ni-l anunța acum vreo trei ani, la Băile Tușnad.       

[1] http://revista22online.ro/70263761/viktor-orban-amiralul-horthy-un-stralucit-om-de-stat-institutul-elie-wiesel-reactioneaza.html

[2] http://www.ecfr.eu/article/commentary_central_europes_tough_choice_macron_or_orban_7303

[3] http://www.contributors.ro/global-europa/ame%C8%9Bitorul-viraj-al-lui-viktor-orban-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/