Alegeri prezidențiale în Iran. Mai importante pentru Europa decât ar părea

Puncte cheie:

• Vineri, 19 mai, vor avea loc alegeri prezidențiale în Iran, esențiale pentru menținerea cursului moderat al țării (când spunem “moderat” nu avem în vedere standardele europene, ci ceea ce poate fi în prezent posibil într-un regim teocratic islamic, adversar înverșunat al valorilor democrațiilor liberale și Occidentului), dar importante totodată pentru un întreg Orient Mijlociu aflat în fierbere, și chiar, prin extensie, pentru relațiile cu marile puteri, în special cu Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia;
• Concurează șase candidați aprobați de ayatollah, iar actualul președinte Hassan Rouhani este în căutarea celui de-al doilea mandat. Este util de menționat că cea mai înaltă autoritate a Iranului nu este Președintele Republicii, ci liderul spiritual suprem, în prezent ayatollahul Ali Khamenei, care conduce și Consiliul Suprem de Securitate Națională (CSSN). Totuși, Președintele Iranului are un rol important prin faptul că este, de fapt, șeful guvernului de la Teheran (funcția de Prim Ministru a fost desființată în 1989) iar măsurile executive pe care le adoptă dau direcția generală a țării și configurează politicile sectoriale;
• Sistemul electoral este de tip european/francez, cu vot direct (fără mari electori), fiind necesar un al doilea tur de scrutin dacă niciun candidat nu obține majoritatea absolută (peste 50%) în primul tur;
• Aproximativ 56 milioane de votanți, din totalul de peste 80 de milioane locuitori ai Iranului (spre comparație, Franța are o populație totală de circa 65 de milioane) sunt chemați la urne, pentru alegerea Președintelui Republicii Islamice Iran în următorul mandat de patru ani;
• Din 1981, nu s-a întâmplat ca un președinte în funcție să nu fie reales din primul tur pentru al doilea și ultimul mandat la care Constituția teocratico-democratică din 1979 îi dă dreptul. Ali Khamenei, Hashemi Rafsanjani, Mohammad Khatami și Mahmoud Ahmadinejad au fost aleși pentru câte două mandate, alegerile fiind decise de fiecare dată încă din primul tur;
• Actualul președinte Hassan Rouhani conduce în sondaje, un larg segment al societății iraniene salutând reformele timide începute după 2013 dar mai ales Acordul nuclear cu marile puteri (JCPOA, 2015), care permite o deschidere parțială a țării spre piețele internaționale, după un deceniu de sanțiuni împovărătoare pentru economie și pentru populație. Între paranteze fie spus, puțină lume din România știe că, la succesul negocierilor privind Acordul Iranului cu marile puteri a contribuit în mare măsură, tehnic vorbind, un excelent diplomat român, Cornel Feruță, aflat din 2013 în poziția-cheie de coordonator-șef al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) de la Viena;
• Este totuși posibil ca, pentru prima dată, un președinte în funcție să nu câștige alegerile din primul tur, incertitudinea fiind dată de numărul relativ mare de candidați (din care trei sunt semnificativi), de nemulțumirile economico-sociale ale populației și de procentul de nehotărâți, care pot dau sau nu, în ultimul moment, un rezultat de peste 50% în favoarea președintelui Rouhani;
• Cea mai mare putere shiită a lumii islamice, un mare rival al Arabiei Saudite, având numeroase influențe în regiune (Irak, Siria, Liban), se află la sfârșitul primului ciclu istoric generațional de după Revoluția Islamică din 1979, cu lideri de vârste foarte înaintate pregătindu-și discret succesiunea, moment în care regimul autocratic de la Teheran o poate apuca pe drumuri foarte diferite, fie spre reforme lente, graduale, atent controlate, fie spre reversul politic abrupt spre conservatorism și fundamentalism, fie spre o criză internă de mari proporții, cauzată de ciocnirea opțiunilor și impulsurilor latente ale noii generații a iranienilor cu rezistența vechii gărzi aflate la conducere.

*

Iranul alege din nou. În 2013, în articolul “Șah persan. Întoarcerea Iranului în politica lumii”, scriam și nu mă înșelam deloc: “Categoric, noul preşedinte de la Teheran este profund interesat să readucă Iranul pe scena politică a lumii. Nu ştim astăzi cât de reale, de concrete şi de consistente sunt concesiile pe care este dispus să le facă Hassan Rouhani pentru a i se permite cel puţin revenirea în cercurile diplomaţiei internaţionale, dar dorinţa şi interesul său politic există.

Premisele schimbării jocului în regiune ar putea fi, deci, favorabile. Pe de altă parte, o anumită tradiţie persană a tacticii cuvintelor care nu se întâlnesc niciodată cu realităţile, o strategie înşelătoare a jocului, o diplomaţie fină a intenţiilor nemărturisite (vezi, de altfel, criticile lui Rouhani la adresa grobianismului atât de „neiranian” al lui Ahmadinejad), intenţii ascunse de regulă sub savoarea amabilităţii bine şlefuite şi a unei culturi milenare impresionante, fac din mutarea lui Rouhani o provocare pe cât de spectaculoasă, pe atât de serioasă pentru democraţiile liberale occidentale. Obişnuit (de un secol şi jumătate) cu formalismul politicii, cu normele şi principiile regimurilor clar reglementate, cu doctrina statului de drept, care pune în acord practica guvernării cu teoria şi legislaţia, spaţiul euro-atlantic gestionează astăzi cu destulă dificultate confuzia şi ambiguităţile Orientului, fiind de multe ori pus în faţa unor dileme insurmontabile (vezi, recent, lovitura de stat din Egipt sau războiul civil din Siria).

După izolarea internaţională cvasi-totală şi criza economică în care s-a prăbuşit Iranul, pe fondul sancţiunilor impuse în timpul celor două mandate dezastruoase ale lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), Teheranul a transmis recent câteva semnale simbolice dar importante, printre care dorinţa de a negocia din nou cu puterile occidentale pe tema programului său nuclear, respectiv recunoaşterea şi condamnarea Holocaustului. Unii spun că e mult (pentru un stat aflat totuşi, din 1979, sub un regim islamist anti-occidental) alţii că e prea puţin, pentru cineva care se vede acum nevoit să-şi reconstruiască prestigiul internaţional şi să-şi câştige o minimă credibilitate. Cheia lecturii mesajelor iraniene este esenţialmente diferită la Washington şi la Ierusalim, la Bruxelles şi la Riad.

Există, de asemenea, un interes cert al Statelor Unite/administrației Obama pentru stabilizarea pe cale diplomatică a regiunii, pentru atragerea, responsabilizarea, credibilizarea treptată şi (re)includerea Iranului în ecuaţia complicată a Orientului Mijlociu”[1].

La doi ani după momentul de atunci, Iranul semna, alături de Statele Unite, China, Rusia, Marea Britanie, Franța și Germania (formatul P5+1 sau UE3+3), Acordul numit Joint Comprehensive Plan of Action (2015), pe o durată de 10 ani.

JCPOA este o reglementare complexă, cât de cât acceptabilă a dosarului nuclear iranian, care a împiedicat fabricarea iminentă a primei arme nucleare pe teritoriul Republicii Islamice – posibilă, la momentul respectiv, în aproximativ 9-12 luni – și a redus gradul de îmbogățire a uraniului de la 20% la 6%, făcând din Iran una din țările cele mai monitorizate ale lumii, la nivel de experți.

Desigur, tot ce am afirmat acum patru ani era valabil și s-a confirmat în timpul administrației Obama, dar între timp trebuie ținut cont că la Casa Albă s-a instalat Donald Trump, care a criticat intens, în campania electorală, Acordul cu Iranul, promițând să scoată imediat Statele Unite din acest acord. Nu a făcut-o până acum și s-ar putea să nu o facă nici în viitor. În condițiile în care a Washingtonul dă semne că ar dori să abordeze mai energic problema Coreei de Nord, deschiderea prea multor “fronturi” ar putea fi riscantă și nesustenabilă, din vreme ce anularea Acordului cu Iranul nu este dorită nici de Uniunea Europeană, nici de Rusia.

Câteva cuvinte despre contracandidații lui Rouhani. Doi din cei cinci au o oarecare relevanță politică și ar putea obține procentaje semnificative. Ebrahim Raisi, un cleric ultraconservator de (doar) 57 de ani, se pare apropiat de liderul suprem Ali Khamenei, este un fost procuror care ar fi fost implicat în execuțiile controversate din 1988. L-ar putea vota facțiunea radicală a societății iraniene, nemulțumită de concesiile făcute de guvern puterilor occidentale precum și de monitorizarea internațională a țării, dar și cei nemulțumiți de lipsa mai rapidă a progreselor economice. Mohammad Ghalibaf, primar al Teheranului din 2005, fost șef al poliției și membru al Corpului Gardienilor Revoluției, este un alt lider conservator, cu șanse de a obține numeroase voturi din partea liniei dure. Reformistul Esghaq Jahangiri, în schimb, ca prim-vicepreședinte în cabinetul lui Rouhani, este de așteptat să se retragă chiar înaintea alegerilor în favoarea lui Rouhani, adică în următoarele 2-3 zile, pentru a maximiza șansele președintelui în funcție.

Campania electorală s-a concentrat pe problemele economice și sociale ale Iranului, nu pe cele de politică internațională. Un sondaj din aprilie arăta că 72% din iranieni cred că JCPOA nu a adus încă nimic spectaculos în nivelul lor de viață și nu au simțit efectele benefice ale ridicării sancțiunilor, deși creșterea anuală a economiei Iranului variază din 2015-2016 între 5-8%. Șomajul este încă ridicat, la peste 12%, cu un nivel de neocupare a tinerilor de aproximativ 25%. Este unul din motivele pentru care spuneam că este posibil, pentru prima dată din 1981, să se ajungă la turul al doilea, sau chiar să apară surprize și mai mari.

Spre deosebire de Statele Unite, care au (re)devenit foarte critice la adresa Iranului după instalarea lui Donald Trump, Uniunea Europeană pare mai degrabă interesată de menținerea cursului moderat al politicii Teheranului pe scena internațională. Colaborarea Rusia-Turcia-Iran în Siria, surprinzătoare prin alăturarea unor rivali tradiționali cu identități și interese regionale istorice atât de diferite, ar putea fi explicată conjunctural numai prin relațiile deteriorate ale celor trei capitale cu Vestul și prin opoziția acestora la valorile și ordinea liberală occidentală.

Liderul suprem nu a susținut public niciun candidat, dar a îndemnat iranienii să iasă masiv la vot, pentru a avea un rezultat reprezentativ. Cel mai probabil, pe primul loc (nu se știe dacă peste sau sub 50%) se va afla Președintele Hassan Rouhani, cleric de 68 de ani, cu un doctorat în drept la Universitatea din Glasgow. Nealegerea președintelui din primul tur, așa cum spuneam, o eventuală premieră a ultimilor 36 de ani, ar putea fi însă un semnal destul de îngrijorător privind evoluțiile/involuțiile politice și cultural-societale din Iran și un indiciu privind schimbarea politicii externe și de securitate a Iranului. Având în vedere fragilitatea echilibrelor sunni-shia din Orientul Mijlociu și dificultatea coordonării pozițiilor Occidentului, pe fondul răcirii relației transatlantice și chiar a dezacordurilor din interiorul Uniunii Europene, un Iran redevenit ostil și agresiv nu ar fi de bun augur pentru climatul politic al anilor următori.

Uniunea Europeană și-a moderat tonul la adresa Teheranului și a început după 2015 o anumită relaxare economică pe relația cu Iranul, care nu a fost bine văzută nici în Israel, nici în Arabia Saudită, și nici de noua administrație Trump, dar nu avem nicio îndoială că precauția trebuie să rămână cuvântul de ordine al Occidentului față de tot ceea ce se întâmplă în Republica Islamică Iran.

Nu putem exclude o surpriză de proporții în alegerile din Iran, cu scăderea suportului pentru Hassan Rouhani și un avans spectaculos al conservatorilor Ghalibaf sau Raisi, dar dacă acest lucru se va întâmpla ar fi, se pare, în primul rând pe fondul nemulțumirii iranienilor față de nivelul lor de viață și față de performanțele economice ale guvernului Rouhani, pe care ei le consideră încă insuficiente sau prea lente, în pofida creșterilor anuale substanțiale ale economiei Iranului, în ultimii doi ani.      

[1] http://www.contributors.ro/global-europa/sah-persan-intoarcerea-iranului-in-politica-lumii-2/