Raluca Mogoş Demian, psiholog: „Nu poți să tratezi omul ca pe o afacere”

Moto: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine!”

Raluca Mogoș Demian a știut încă din clasa a X-a că își dorește să devină psiholog. De doi ani are propriul cabinet în care a investit mult suflet. Nu are un site sau o pagina de Facebook, nu și-a făcut niciun fel de promovare, dar cu toate acestea, clienții o caută. Drumul până aici însă a fost lung și plin de peripeții.

S-a confruntat cu depresia

„Chiar dacă în liceu nu știam foarte bine ce presupune o carieră în acest domeniu, m-am bazat pe instinct. Facultatea a fost o perioadă foarte grea pentru mine. E o poveste interesantă. În primul an am făcut depresie, depresie care m-a ținut toți cei trei ani de facultate. A fost o depresie serioasă, adâncă, au fost mai mulți factori din viața mea personală care au contribuit la aceasta.  Îmi era foarte greu să fiu prezentă, să mă concentrez la cursuri. Profesorii erau și sunt foarte bine pregătiți, foarte exigenți, cursurile sunt foarte interesante, e mult volum, dar tot timpul este acel ceva interesant pentru că studiezi personalitatea umană, procesele din creierul uman, care sunt interesante și așa, ca și cultură generală. A fost greu din punct de vedere al stării mele psihice, dar interesant din punct de vedere al informațiilor profesionale pe care le obțineam”, povestește Raluca.

Acesta mărturisește că reușea să își mascheze starea, fapt pentru care cei din jurul său au aflat târziu prin ce a trecut. „Nu știa nimeni că eu mă confrunt cu această depresie în afară de prietenul meu. Nu se vedea aproape deloc în exterior, dar când ajungeam acasă eram efectiv terminată psihic. Eu am fost mereu o persoană matinală, dar în acea perioadă era un chin pur și simplu să mă ridic din pat. Cine nu a trecut prin asta, nu poate înțelege. În interiorul tău sunt atât de multe lupte, multă mâhnire, suferință, iar uneori aceste stări sunt atât de grele, precum plumbul. Parcă simți fizic acele greutăți din interiorul tău. Pe mine m-a ajutat foarte mult Dumnezeu în acea perioadă. M-am rugat foarte mult. Nu am luat niciun antidepresiv, nu am apelat la niciun medic, dar puteam să îmi pun singură diagnosticul. Mai ales în anul III de facultate când învățam cum să punem un diagnostic, știam clar unde mă aflu. La un moment dat ajunge să fie o agonie, ajungi să te gândești ce rost mai are să trăiești. M-am gândit și la asta, deși eram pe traseul dorit de mine. Mă apăsa foarte mult ceea ce se întâmpla în viața mea personală, iar acest lucru îmi întuneca gândirea. Scânteia care m-a ținut în toată această perioadă a fost credința mea în Dumnezeu. Am ales să prețuiesc viața și să o trăiesc așa cum e ea, deși nu mi-a fost ușor să spun asta. Am avut o perioadă în care am fost furioasă inclusiv pe Dumnezeu. Nu supărată, furioasă. A fost o agonie interioară. Lumea nu prea înțelege. Ai tot ce îți dorești, cum să faci depresie? Poți să faci! Ceea ce învățam la facultate, aplicam pe mine. Eu am fost primul meu pacient”, explică Raluca.

După absolvirea facultății, Raluca a simțit nevoia să ia o pauză, fapt pentru care a plecat o perioadă în Anglia. „Mi-am dorit să schimb puțin peisajul. Asociam Clujul cu depresia. Eu mergeam în fiecare vară să lucrez în Anglia. Am stat până la Crăciun acolo, iar întoarsă acasă, am vrut să dau la masterat. Mi s-a oferit însă un job foarte interesant în vânzări. După aproximativ un an, am dat la masterat. Masteratul a fost foarte solicitant. Am vrut să lucrez în paralel, dar nu am avut cum”, povestește tânăra. În schimb a făcut practică și voluntariat în toate asociațiile de profil din Cluj. „Îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, așa că am căutat toate voluntariatele posibile, bătând din ușă în ușă. După ce am terminat masterul, am fost foarte descurajată de oamenii din jurul meu. În afară de familie, toată lumea era foarte sceptică. Chiar un psiholog mi-a spus, după ce am făcut practică în cabinetului lui că ar trebui să mă mărit cu un bărbat bogat pentru că din această profesie nu câștigi nimic. Am luat exact invers ce mi-a spus și am mers mai departe pe drumul meu”, spune Raluca. Iar șansa i-a surâs mult mai repede decât se aștepta.

„A doua zi după ce am terminat masterul, am căutat de curiozitate pe Google posturi de psiholog în Cluj. Am găsit o listă întreagă. Am aplicat pe un job de psiholog în cadrul Protecției Copilului. Mă gândeam că postul e cu dedicație, astfel că m-am dus foarte relaxată la cele trei probe. La proba scrisă, nu s-a prezentat niciunul dintre cei cinci contracandidați care erau trecuți pe listă pentru acest post. Mi-am zis că nu au venit pentru că se știe clar cine a luat postul. Postul era pe trafic de persoane. După o săptămână mă sună cineva de la Protecția Copilului spunându-mi că am luat postul. Am rămas plăcut uimită să văd că nu a fost un joc cu dedicație. Postul era în alt oraș, astfel că am făcut naveta de la Cluj”, spune psihologul.

De la traficul de persoane, la propriul cabinet

Lumea în care a pătruns a fost una fascinantă, dar extrem de periculoasă. „Când dai la o parte cortina și intri în această lume a traficul de persoane, rămâi perplex. Nu mă simțeam în siguranță. Acolo unde lucram era un centru, iar acel centru era filat de infractori. Nu îți garanta nimeni protecția. Când ieșeai de acolo, erai pe cont propriu. Centrul fusese acaparat din exterior de tot felul de indivizi periculoși. Uneori nu puteam pleca acasă. Programul meu se încheia la amiază, dar la ora 19:00 nu puteam să ies din centru. Poliția venea și îi ducea la secție, după care îi elibera și ei tot acolo veneau. Trebuia să te ascunzi să nu îți vadă fața. A fost o perioadă stresantă. Eram ca într-un film. Au fost multe lucruri de acest fel care m-au făcut să îmi dau demisia. Era mult prea riscant. După ce am plecat, m-am simțit liberă”, povestește Raluca.

După această experiență a început demersurile pentru deschiderea propriului cabinet, doar că destinul i-a pregătit o surpriză. „După masterat, dacă vrei să ai cabinetul tău privat, trebuie să intri în perioada de supervizare, care durează doi ani pe o specializare și un an pe o altă specializare. Eram deja această perioadă. E ca e un fel de rezidențiat în medicină. Lucrezi cu un psiholog acreditat, un fel de mentor care te îndrumă.  În primăvară am avut o întâlnire cu supervizoarea mea, iar de cum m-a așezat în fotoliul din biroul său, m-a întrebat dacă îmi caut de lucru. Eu aveam în plan să îmi deschid cabinetul, să nu mă angajez. M-am uitat mirată la supervizoarea mea și m-am auzit spunând «da». Am dat un răspuns fără să mă gândesc”, își amintește tânăra.

Supervizoarea sa i-a spus de un post de psiholog în cadrul unui proiect europen care se desfășura în cadrul firmei deținute de unul dintre profesorii săi, firmă în care aceasta a visat să lucreze încă de pe băncile facultății. „Era un post în cadrul firmei Cognitrom, al cărui director este domul Mircea Miclea. E preferatul studenților. El căuta persoane, dar prin recomandări. Postul era pe o perioada de două, trei luni. Întâlnirea a fost vineri, 28 februarie, iar luni am primit deja fișa postului și m-am apucat de treabă. Nu îmi venea să cred. A fost o experiență foarte frumoasă. După două săptămâni am aflat că am avut o perioadă de probă, după care mi-au prelungit contractul pentru șase luni. Mi-am pus în standby cabinetul, apoi am mers în paralel o perioadă. Când s-a încheiat proiectul european, am rămas doar la cabinetul meu. De doi ani sunt pe cont propriu”, povestește Raluca.

Pentru a-ți deschide propriul cabinet îți trebuie foarte multă răbdare, nervi de oțel, ca în orice domeniu, pentru că sunt multe acte pe care trebuie să le pui la punct. „Noi însă avem un plus. Pe site-ul Colegiului Psihologilor din România găsești absolut toate actele de care ai nevoie. Nu e complicat, dar trebuie multă răbdare. Până obții atestatul de liberă practică durează câteva luni. Dacă nu ai acest atestat, nu poți să demarezi nimic. Apoi trebuie să îți depui actele pentru cabinet, care vin și ele în câteva luni. Minim un an durează totul. Eu mi-am depus dosarul pentru atestatul de liberă practică din perioada masteratului, astfel că așteptarea a fost mai suportabilă”, explică Raluca.

„Când ajungi să ai propriul cabinet, e ca atunci când o pasăre îi dă drumul puiului să zboare singur”, crede tânăra clujeancă. Unii zboară din prima, alții se lovesc de stânci, dar își continuă drumul sau alții cad. Raluca face parte din cea de-a doua categorie, spune ea, pentru că începutul a fost dificil. „Te trezești brusc în fața pacienților. Trebuie să te gândești rapid ce tehnică folosești, ce terapie, că sunt sute de terapii. Teoretic  știi, dar când ești de unul singur, e o provocare”, mărturisește aceasta.

Primii doi pacienți i-au fost recomandați de supervizoarea sa care urma să intre în concediu de maternitate. Apoi, pacienții au început să o caute. Cei doi au recomandat-o rudelor, prietenilor, iar din acel moment, cabinetul său nu a dus lipsă de clienți.

Investiție

Pentru a deschide un cabinet psihologic, trebuie să investești la început ca într-un business normal. „Am ajuns la câteva mii de lei bune cu toate actele. Am închiriat un spațiu, l-am amenajat, mi-am stabilit tarifele în linii mari, pentru că acestea se negociază. Dacă sunt persoane care nu au o situație financiară foarte bună, dar care au nevoie de terapie, negociem. Depinde de la caz la caz. Eu le spun că e important traseul pe care îl fac și evoluția lor, iar dacă o dată se întâmplă să nu poată plăti, îi rog să vină oricum la terapie, pentru a nu opri procesul, urmând să achite când pot. Am avut și situații de genul acesta. Contează mult atitudinea psihologului, iar dacă oamenii văd că ție chiar îți pasă de progresul lor, reușesc să depășească această jenă ”, spune psihologul.  

Raluca nu consideră ca jobul său este un business. „Mă consider un doctor de suflete. Deși nu sunt doctor,  nu pot să tratez oamenii ca pe niște produse. Ca psiholog, lucrezi cu cea mai delicată parte a ființei umane și nu poți să tratezi matematic  lucrurile. Trebuie să ai vocație, până la urmă. Sunt lucruri foarte adânci și foarte personale care se discută în cadrul unui cabinet psiholog și de aceea nu poți să tratezi omul ca pe o afacere. E vorba de viața lui, de ceea ce simte, de lucruri atât de fine! Eu și acum fac cursuri de formare. E greu ca psiholog să faci față problemelor care vin în cabinet, dacă tu ca persoană nu îți rezolvi toate problemele.  Tu, ca psihoterapeut trebuie în primul rând să ai curajul să stai față în față cu cine ești tu cu adevărat. Omul te simte dacă nu ești sincer. Poți să te prefaci, dar până la un punct, când se duce de râpă tot procesul. E o mare provocare să fii dispus să înveți în permanență și să te descoperi pe tine. Nu e plăcut, dar e necesar, pentru că numai așa poți să înțelegi cât de greu e pentru un străin să își pună sufletul pe tavă în fața ta. Dacă ție ți-e greu să faci asta cu tine însuți, imaginează-ți cât e de greu pentru un străin”, explică Raluca.  

De-a lungul timpului, tânăra a învățat cum să se detașeze de problemele de la cabinet. „Una dintre metodele pe care le folosesc e să trag linie la finalul ședințelor și să văd cum mă simt. Numesc efectiv emoția, iar apoi mă analizez pe mine. De ce m-au afectat aceste probleme? Poate un pacient a abordat o problemă pe care eu nu nu mi-am rezolvat-o în viața personală, după care lucrez la acel aspect”, spune Raluca.

Cele mai grele diagnostice cu care a lucrat până acum au fost tulburările de personalitate. „Sunt cele mai complexe. Au de-a face cu structura ta umană. Dacă la depresie vorbim despre o boală tratabilă, tulburările de personalitate își găsesc echivalentul în bolile cronice. Poți să ameliorezi această tulburare, dar tot timpul te lupți cu ea. Poți însă să înveți metode prin care poți trăi cu aceste probleme și să ai o viață funcțională. E provocator, dar și dureros ”, explică Raluca.