Marmura Transilvaniei, îngropată în cimitir!

La începutul secolului trecut, societăţi de exploatare a pietrei şi marmurei din Transilvania trimiteau piatră în Italia, Germania, Austria, Ungaria. Parlamentul din Budapesta, Domul din Milano, dar şi străzile Romei sunt pavate cu piatra Transilvaniei. Acum, şi cele mai vechi localităţi care au trăit din pietrărie sunt pline de marmură şi granit din import, iar pietrarii români dau faliment.

Guvernul A­drian Năs­ta­se îi con­­cesio­na­ză ză­că­­min­te­le de marmură şi fabrica de la Simeria lui Adrian Videanu în anul 2003. A fost începutul unei afaceri prospere pentru Adrian Videanu, care în 2008 l-a şi propulsat pe locul patru în topul celor mai bogaţi politicieni români. Din marmura exploatată de la Ruşchiţa şi prelucrată la Simeria s-au ridicat Palatul Telefoanelor, Sediul Federaţiei Române de Fotbal, Catedrala din Arad, Palatul de Justiţie, Palatul Parlamentului şi tot din zăcământul de acolo s-a pavat Piaţa din Sibiu.

Trei ani mai târziu, marmura care iese de pe poarta Marmosim este tot mai puţin căutată de români, iar rampa pe care altădată ieşeau vagoanele pentru export s-a desfiinţat. A­cum, Simeria este invadată de marmura şi granitul aduse din China, India, Argentina. Deşi mai slabă, e mai ieftină şi asta o face vandabilă. Vechii pietrari sunt disperaţi, firmele lor, unde au câte 3-4 angajaţi, trimit lucrări doar în cimitir: câteva cruci pe an!

În Simeria , crucile de marmură umplu fiecare curte, se înşiră pe la porţi sau pe ogoare, ca porumbul. Grădinile simerienilor arată, şi ele, ca nişte cimitire în aşteptare, iar afacerea cu cruci pare că-şi pune şi ea cruce. Pietrarii, rămaşi fără locuri de muncă la Marmosim (dacă înainte de ’89 acolo lucrau 2.000 de oameni, acum angajaţii spun că nu sunt nici 200), şi-au deschis mici ateliere proprii în care şlefuiesc plăci decorative sau monumente funerare din blocurile de marmură adusă direct din cariera de la Ruşchiţa şi ea aparţinând societăţii Marmosim.

[stextbox id=”custom” caption=”Ruşchiţa” float=”true” width=”300″]Este cea mai mare carieră de marmură din tară şi poate rivaliza cu oricare altele de prestigiu din Europa. Zăcământul a fost exploatat timp de o sută de ani, iar marmura de aici a ajuns în cele mai îndepartate oraşe ale lumii. Potrivit estimărilor, rezervele de marmură din carieră ajung şi la 1, 8 milioane de metri cubi. Cariera se află în nordul judetului Caraş-Severin, la 10 kilometri nord-vest de comuna Rusca Montană. Statia CFR cea mai apropiata de Ruşchita este Voislova, iar fabrica de prelucrare se află la Simeria. Marmura de România este considerată mai tare chiar şi decât cea de la Carrara. Chiar şi celebrul vultur din Birou Oval de la Casa Alba, unul dintre simbolurile americanilor, a fost sculptat în marmura albă extrasă de la Ruşchiţa. Marmura de aici a ajuns şi în Dubai, unde a fost folosită la constructia unui hotel, dar şi la refacerea Domului din Milano.[/stextbox]În Simeria, conform administratorului Primăriei, funcţionau aproape 70 de ateliere de mărmurărie cu câţiva ani în urmă. Acum, însă, numărul lor s-a înjumătăţit şi tot sunt prea mulţi pe piaţă pentru cât de puţină cerere mai este. A crescut, în schimb, numărul comercianţilor de plăci aduse de pe alte continente, mai ieftine şi mai divers colorate

Florin s-a trezit că moştenise câteva blocuri de marmură de la tatăl lui. Aveau 30-40 de ani de când stăteau acolo, aşezate pe ogor. Acum doi ani, s-a hotărât să mai ia doi băieţi, un gater şi a început să taie în carnea albă a marmurei rămasă de la tata. Face cruci micuţe, pentru tot buzunarul, la 500-600 de lei bucata. Are un colţ de pământ la şosea, l-a îngrădit, a pus porţi de sârmă cu lacăt pe ele, un scaun pentru nevasta care stă acolo toată ziua, la vânzare şi aşa speră să facă bani din piatră seacă. „Nu merge prea grozav, dar ce era să fac? Am nimerit prost cu criza asta, dar nici marmura mea nu se strică! Dacă a aşteptat atâţia ani s-o tai, mai aşteaptă şi crucile, nu se topesc! Am învăţat să avem răbdare, aici meseria este una a răbdării. Poate între timp mai trece şi gustul pentru chinezării!”

Pietrarii noştri spun asta, dar se tem. Se vede din tot ce fac şi ce spun că valul de importuri i-a pus la zid. Nu se aşteptau ca între China şi România să se pornescă şi piatra. Erau obişnuiţi cu marfa ieftină şi uşoară, cu pungile, baloanele şi chiloţii aduşi de la mii de kilometri, dar n-au crezut că şi blocurile de piatră vor trece peste lume ca să ajungă în grădinile de lângă ei, să le facă, iată, praf afacerile.

„Nu sunt de calitate”, ne spune meşterul Nicolae, „sunt ca mozaicul pe care-l făceam noi altădată, e material turnat. De aia au modele şi culori de-ţi iau ochii, sunt strălucitoare şi de multe feluri, spre deosebire de ce avem noi. La noi, marmura naturală e alb şi roz, atât. Dar ale lor nu ţin, nu sunt durabile!” Doar că şi drumul simerienilor spre marmură e tot o piatră, de încercare. „Marmura, continuă el, este mai ieftină dacă o iei direct din carieră decât dacă o iei de la fabrica de aici. Noi aşa facem, mergem şi luăm câte un bloc de marmură de câteva tone din care tăiem la gater şi ne facem apoi treaba. Ieşim la 1.100-1.200 de lei pe tonă, în funcţie de calitate, dar e mult. Dacă aş lua-o din Germania m-ar costa cam 50 de euro pe tonă. Doar că nu ne e la îndemână, nu toţi plecăm după chilipiruri prin lume! Ne-am şi obişnuit să lucrăm în marmura noastră, care e de calitate. Nu ne mai putem schimba gusturile la bătrâneţe!” Nicolae Borzea a lucrat 30 de ani la Marmosim, după ce a fost concediat, s-a apucat de propria afacere cu monumente funerare. „O vreme a mers bine, au fost şi ani buni, dar odată cu criza, lucrurile au luat-o în jos de tot. Ne-au omorât chinejii, asta e! Ne-au băgat în pământ de tot, nu mai vindem nicio bucată pe săptămână. Başca faptul că am lăsat din preţ cât am putut, acum nouă nu ne mai rămân nici 100 de lei pe lucrare!” Marmura de la Marmosim se vindea cu 500 de lei tona în 2009, acum ea costă de două ori mai mult. În timp ce, pe site-urile firmelor, mărmurarii din Simeria anunţă ieftiniri şi cu 50%.

„Noi aducem din Italia, nu mai stăm la mâna lui nenea Videanu, că nenea face regulile cum vrea el, are monopol! Aşa, i-am arătat că nu ne pasă de monopolul lui! Am aici granit din Italia, din India, de peste tot. E mai frumos şi are căutare. Uitaţi, de la Ruşchiţa am doar astea două plăci!” ne spune reprezentanta unui depozit cu desfacere de pe şoşeaua Simeriei.

Aceste firme s-au instalat pe DN7 chiar şi în curţi împrejmuite cu plasă de sârmă şi porţi cu lacăte, fără a avea sedii, clădiri sau paznici. Administratorul primăriei Adrian Bozdog spune că li s-au dat în concesiune terenuri tuturor celor care au cerut, urmând ca acolo să facă ateliere de pietrărie sau depozite de desfacere, dar mulţi localnici şi-au amenajat „show-roomul” în fostele grădini de zarzavaturi sau în curtea casei, din dorinţa de a trăi pe mai departe din meseria lor. „În Simeria”, ne spune doamna Maria, o bătrână care tocmai venea de la cimitir unde şi-a lăsat băiatul, fost şi el pietrar, „s-a trăit din piatră şi din trenuri. Aici se reparau vagoane, intrau şi ieşeau zilnic pe porţile atelierelor, iar de la fabrică plecau tone de marmură. Oamenii asta ştiau să muncescă: munca mâinilor i-a ţinut în viaţă.”

Acum, 80% dintre meşterii pietrari ai Transilvaniei lucrează peste hotare. Este o meserie grea, pentru care trebuie să te pregăteşti şase-şapte ani cel puţin, ca să-ţi pună cineva dalta în mână şi blocul de marmură în faţă. Ori, cei care s-au priceput la asta au plecat şi fac bani frumoşi dincolo, câştigă 70-80 de milioane pe lună, după cum spun confraţii lor rămaşi în ţară. Dacă femeile pietrarilor stau acasă şi vând cruci, atunci când au ocazia, bărbaţii lor sunt la ateliere, cu meşterii şi mai dăltuiesc câte un înger, câte un Iisus. Cele mai complicate modele de monumente funerare ajung la 28-30 de milioane de lei vechi, au peste 1, 5 metri şi 3-400 de kilograme. Pentru aceste lucrări de artă, cum le spun, au angajat şi absolvenţi de Sculptură de la Academia de Arte din Cluj sau Bucureşti.

Italienii au mirosit şi ei că afacerile cu piatră în Simeria sunt patentate de vechime, că acolo meşteşugul străvechi oferă un avantaj şi au deschis ateliere de mobilier pentru grădini unde fac tot felul de statuete, heruvimi, bacante, pitici sau lei de piatră. Şi ei au înţeles că până şi pulberea de marmură pe care o toarnă în formele lor romantice este mai bună dacă o iei de la Câmpeni, din România.

Pe uliţa cioplitorilor din Cluj, atelierul lui Chiş Dorel este însemnat într-un fel anume: are la poartă o statuie a lui Avram Iancu, sculptată chiar de el, din piatră de calcar adusă de la Pâglişa. A învăţat să lucreze în piatră de acasă, din sat. Tatăl său, ca şi tatăl celorlalţi copii, era pietrar. Mergeau cu ziua la muncă de la unul la altul, ca să înveţe tot ce ştia fiecare meşter despre meseria sa. „Fiecare se pricepea mai bine la ceva şi, ca să afli toate secretele, mergeai pe la toţi la muncă, de noaptea, până noaptea, aşa se muncea acasă. Copiii învăţau de la părinţi să-şi croiască o meserie, să facă ceva cu mâinile lor şi să facă o lucrare împreună cu alţii. Acum, de la bloc, ce să afle? Lucrul în piatră nu este o glumă, înveţi o viaţă şi n-ai terminat”, spune unul dintre puţinii pietrari care au mai rămas în Cluj.

Domnul Chiş a făcut şi o satuie a lui Horea pentru oraşul Huedin, dar şi una a Voievodului Gelu, pe care a donat-o localităţii Dăbâca. Doar de la Huedin a luat jumătate din banii pentru care se înţeleseseră: „dar o fost bine şi aşa!” Acum are curtea plină e lucrări funerare, cele mai multe din granit de China. Doar lângă casă, rezemată ca la muzeu este o cruce peste care stă aplecat un Iisus de marmură alb-gri, de Ruşchiţa. Este lucrarea sa de suflet, a sculptat-o singur şi, când vorbeşte despre pietre, cruci, afaceri şi mersul lumii cu noi, se uită din când în când la ea, aşa cum ţi-ar fura o oglindă ochiul. „Nu-i aşa că e frumoasă?” Granitul de China? „Ce să le faci, au venit peste noi, au umplut piaţa. E bun la lucru, e negru, gri. Noi nu avem o gamă atât de variată ca a lor. În plus ei au tehnologii. Lumea a avansat foarte mult. Dacă noi dădeam la daltă zile întregi, acum tai marmura cu laserul, scrii în ganit şi desenezi, faci omul după poză, cu aparatul cu laser. Am angajat oameni care asta fac, lucrează cu noua tehnologie”. Vorbeşte despre carierele de piatră din Transilvania aproape cu evlavie, iar Pâglişa i se pare fascinantă. De acolo poţi scoate piatra doar cu dalta şi ciocanul! Ai fi putut construi sate întregi, oraşe. Din granitul de la Bologa puteai face străzile, drumurile. Aveam piatră de toate felurile, iar resursele naturale fac locuri de muncă şi lucrări durabile. Vedeţi, piatra înseamnă civilizaţie, istorie. E ca limba, nu piere. În ea ne rămân urmele… Se uită din nou către Iisus din marmura de Ruşchiţa şi spune: «Du-te şi spune că vrei să cumperi un deal, să faci o carieră şi să vezi cum mori în Bucureşti! Nu ţi-l dă nimeni!»

Pietrarul Turoczkai Öcsi a lucrat treizeci de ani la atelierele de pietrărie de la Cimitirul Central din Cluj. Acum s-a retras, îl găseşti în cimitire, doar când are câte o comandă, ceva de scris pe vreo cruce. Dar băiatul lui a învăţat meserie de la el şi astăzi are un atelier de prelucrat piatra chiar la Viena, în Austria. „Sigur că acolo merge treaba, austriecii au un cult al pietrei, s-au întors şi acum vor totul din piatră naturală, din marmură. Acolo sunt şi unelte şi bani e şi gust. Eu, dacă mă plimb pe străzi în Viena, văd care e din piatră de la noi. Dar vremurile acum nu ne sunt în avantaj, au şi ei resurse şi le folosesc pe ale lor”.

Potrivit istoricului Vasile Lechinţan, cariera de piatră de la Poieni era la începutul secolului trecut un adevărat şantier industrial, dotat cu maşini, ateliere. Construcţia căii ferate Oradea – Cluj – Braşov a fost posibilă şi datorită carierei de la Poieni, care a şi profitat însă de această oportunitate pentru a se dezvolta puternic. Blocuri masive de piatră se exploatau şi în carierele de la Nadăş – Leghia – Viştea. Astăzi, doar Viştea mai este o poveste vie. Dar despre ea, într-un reportaj viitor.

[stextbox id=”custom” caption=”Istoria exploatării pietrei la Cluj”]La începutul secolului trecut şi în perioada interbelică, exploatarea pietrei era cel mai important element din industria construcţiilor. Astfel, debutul secolului al XX-lea găseşte, doar în judeţul Cluj, 70 de cariere în 53 de comune. Calcarul se exploata la Aghireş, Baciu, Ciucea, Ciurila, Cluj, Cojocna, Floreşti, Gilău, Gârbău, Leghia, Mociu, Mera, Nadăşu, Nădăşel, Săvădisla, Suceagu, Turea, Tureni sau Viştea. Granitul se exploata din cariera de la Morlaca, marmura la Buru, dacitul la Băişoara, Păniceni, Stolna şi Poieni, iar andezitul la Căpuşu Mic, Dumbrava şi Gilău.[/stextbox]