Poveste despre cărți prețioase și fabuloasa aventură a unui autograf de Nobel

Urma să vină în oraș. Cel mai mare scriitor în viață. S-a dus zvonul printre cărturari, anticari, librari și studenți că Llosa nu dă autografe decât pe ultima carte, sau că nu dă autograf decât pe cărțile scoase de Humanitas, editura lui Liiceanu, cel care a contribuit la venirea lui în România. Sau că nu dă autografe decât pentru stafful organizării vizitei lui. Și atunci, ce să faci? Cum faci rost de un autograf? Unii au cumpărat cărți cu sacii în speranța că fac speculă cu ele. Acum se vând volume ale lui Llosa cu semnătura MVL, pe site-urile comerciale, cu 600 de lei bucata. Dar, dincolo de specula momentului, de exploatarea celebrității, există valoarea unei semnături, există cu adevărat valoare în urmele lăsate de marii creatori, în litera scrisă de ei. Iar Clujul are partea lui de comoară. În reportajul din paginile 6, 7 am să vă povestesc despre cărțile-om, despre cât de bogați suntem cu ele și unde stă ascunsă bogăția aceasta. Pentru că, dacă acum nu dăm prea mulți bani pe cartea tipărită, într-o zi ne vom trezi că o căutăm ca pe faraoni în piramidele lor și vom muri de sete săpând după ele.

În Cluj mai există doar doi anticari profesioniști și-n toată țara vreo cinci colecționari serioși de carte veche, de autografe celebre. Unul dintre clujenii împătimiți de cărțile de valoare patrimonială este Radu Clichici. Cei care-l înjură pentru prețurile mari pe care le au cărțile din anticariatele lui trebuie să știe filosofia profesională a acestui om ca să înțeleagă „de ce Dumnezeu pune Clichici prețuri așa de mari la niște cărți atât de vechi?!” Și, mai mult decât atât, să înțeleagă rolul oamenilor precum Clichici. El și prietenii lui, anticarii, fac munca unui arhivar care pune deoparte, pentru generațiile viitoare, care vor fi – sigur – mai deștepte decât noi!, documentele facerii culturii acestui neam, adică aur cum e cel din pivnițele BNR.

Caragiale, Alecsandri, Minulescu, Enescu, Cioran, Țuțea, Goga, Ion Barbu, Pilat, Blaga…

Scârbit de vremurile de nimic pe care le trăim, Clichici își trăiește dezamăgirea pe un vraf de comori. Le are, le ține și nu-i mai pasă dacă pentru alții înseamnă ceva sau nu. Cărți rare, autografe, documente unice, minunății. Autografe de la Caragiale, Alecsandri, Minulescu, Enescu, Cioran, Țuțea, Goga, Ion Barbu, Pilat, Blaga. Poezii scrise de mâna Veronicăi Micle, un ordin semnat de mâna lui Antonescu, foaie de prezență la școala „Trei Ierarhi“ cu semnătura lui Creangă, ediții princeps, „Ciocoii Vechi și Noi”, ediție princeps cu autograful lui Nicolae Filimon. Are două spații mici, înghesuite cu uși vechi care scârțâie. Are bani, nu se plânge, stă pe un munte de cărți, vreo 200 de mii de exemplare și așteaptă toamna, de fiecare dată toamna. Când vin studenții. El are un fel de depozit de organe. Ai nevoie de un picior, de o inimă, de un rinichi? De un Dostoievski acum, pe loc? De un Noica, de Petrarca? Îl iei de la Clichici. Te costă cam cât două șaorme. E bine, e rău?

Clujul cultural, mai mult o etichetă decât o realitate?

Clichici nu e foarte iubit printre contemporani, face speculă, spun unii. Pescuiesc în gunoiul vostru, spune el, eu salvez ceea ce prostia aruncă! Eu știu ce voi nu știți! Dacă eu știu, de ce să mor? Pentru Clichici, cartea tipărită este în mare parte o raritate, o piesă de muzeu. Are o serie de cărți și documente vechi, pe care le ține în seif. Le scoate cu greu, le arată și le pune repede la adăpost. Dacă un politician a dat 35 de mii de euro pe un ceas de aur, el a dat pe un autograf. Pe o carte, pe un caiet al lui Enescu. Sute de mii de euro sunt băgați în colecția lui care stă într-un seif, acasă la anticar. De ce nu facem în oraș, o expoziție cu cărțile lui prețioase, cu autografele pe care le are? Pentru că nu interesează pe nimeni.

În timp ce la asociațiile scriitoricești se fac sindrofii provinciale, marii autori stau înghesuiți în labirintul lui Clichici. Eminescu, Enescu, Goga, Caragiale, Blaga, Bacovia, Alecsandri, Minulescu, Preda, Cioran sunt statui la care punem coroane în fiecare an. Cărțile lor, care mai poartă încă mirosul mâinilor lor, așteaptă în tăcere să le trezim. Cuminți și singure.

Intru cu fotograful în bârlogul anticarului. A adus pentru noi câteva din comorile lui. În timp ce ni le arată, fotograful apasă pe declanșator, clik, clik. Așa ne rămâne clipa încremenită pe semnătura frumoasă a lui Eminescu, pe scrisul minuțios al lui Caragiale. Pe fila de caiet a Veronicăi Micle, pe Sonata lui Enescu. Pe sufletele lor. Fotografului îi sună telefonul. Nu răspunde. E fotograf sportiv în principal, dar a rămas mut în fața filelor pe care le răsfoiește Clichici în fața noastră. „Fantastic, ce aveți aici!” spune el. Și Clichici dă din mână a lehamite! „N-au decât să rămână și de mine! Nu mai sunt proști care să-și pună viața la bătaie pentru ele!”. Cu banii pe care i-a dat pe o filă mototolită sau pe o carte poștală trimisă de Caragiale acasă, putea să-și facă o vacanță în Dubai. Și atunci, de ce?

Nedreptate și un băiat de 16 ani. De ce?

Iau în mână un manual mic, gros, fără câteva file. Eminescu are 16 ani și-l poartă cu el, este cartea lui de Istorie. A scris notițe pe margine, s-a semnat. Scrisul lui de copil. L-aș apropia de obraz, să-l simt, dar atingerea mea nu i-ar face bine. E pe drumuri cu trupa de teatru a lui Matei Pascaly și poartă manualul cu el. Trupa are un econom, unul Bengescu, de la care Eminescu primește prima lui leafă. Șapte franci în loc de zece. Scrie pe ultima filă a cărții ce a făcut cu banii, un șilig la mama, unul îl dă pe-o carte… Dar scrie apăsat cu creionul, undeva: „A nu uita porcăria și nemernicia lui B.!” Copilul suporta greu nedreptatea, minciuna, nemernicia unui econom de trupă care-l păcălește la salariu. La primul lui salariu. De ce?

„Știați că Eminescu nu primea cărți de-ale lui? El nu avea exemplare, de la edituri, pe care să le poată dărui. A avut un volum pe care i l-a dat cu dedicație Veronicăi Micle și unul lui Titu Maiorescu. Titu Maiorescu a vrut să fie înmormântat cu cartea asta, atât a ținut la ea. Și așa s-a întîmplat, cartea a mers cu el în mormânt!”, povestește Clichici. Prietenia, prețuirea, creația au ceva sacru. Precum mormântul.

Iar Clichici continuă să povestească, în timp ce aparatul de fotografiat zuruie ca o mitralieră îndepărtată. „… Era un librar în București, Safta parcă-l chema, dar nu sunt sigur. Și-n câteva rânduri, cineva intrase în prăvălia lui și rupsese cărțile lui Eminescu, de pe raft. Safta și-a pus băieții de prăvălie, niște desculți aduși de la Călărași, să-l fugărească și să-l prindă. Într-o zi l-au prins și l-au bătut măr, apoi l-au adus de guler, plin de sânge, să-l predea la stăpân! Cine ești tu, mă, nemernicule, să rupi cărțile celui mai mare poet al nației?, l-a întrebat Safta. Uită-te la poză!, a zis Eminescu, și vezi cine sunt!” Poate că Safta n-a înțeles de ce. Dar nici noi nu înțelegem de ce Eminescu n-avea parte de cărțile lui? Peste marile nedreptăți ale trecutului se aștern altele noi.

Viață de anticar.
„Eu sunt Don Quijote, cui să dau autograf?”

„Nu e simplu să fii anticar în ziua de azi. Oamenii apreciază mai mult chiloții lui Michael Jackson decât manuscrisul lui Faust. Dar, dacă asta ți-e crucea, o duci! Tu ai ales-o, nu te plânge!”, vorbește Radu Clichici mai mult pentru el decât pentru noi. E un domeniu de nișă, trebuie să ai cartea care nu se găsește în librării, trebuie să le știi, să fii expert în materie. Un anticar este un erudit, dar trebuie să fie și un bun comerciant. „Țin două spații, plătesc gaz, lumină, salarii, taxe, acum plătesc și TVA! Vin ăia de la ITM de trei ori într-o juma’ de an! Ce să vadă? Că suntem tot mai puțini, că ne târâm zilele? Ce mare afacere facem noi aici că trebuie să ne controleze la sânge? Îmi vine s-o las baltă. Să duc cărțile într-o pivniță și să închid. Gata! Dau spațiile în chirie și trăiesc și eu cu o mie de euro pe lună ca un boier!? Ce mama ei de treabă!” Dar nu face asta, doar vorbe de necaz! Clichici are viciul cărții în sânge, ca drogații. Nu poate trece pe lângă o carte fără s-o vadă, s-o pipăie, s-o adulmece! Va scrie o carte de bibliofilie… „dacă mai merită să o faci”!

***

Realitatea îi dă dreptate furiei lui Clichici. La noi nu există spații cu facilități specifice, de care să beneficieze cultura. Nu există reduceri de taxe pentru activități culturale. Nu există preocupare pentru valorile mai puțin spectaculoase, mai puțin comerciale, mai puțin lucrative. Se dau bani pentru spectacole kitsch, dar nu sunt bani pentru un muzeu al cărții, pentru o expoziție, pentru o colecție rară. Cartea nu este o bucată de hârtie, plicticoasă, ea spne mai mult decât orice, povestea Omului.

Carte poștală, din Germania, scrisă de mâna
lui Caragiale, către Herr Profesor Dragomirescu, cumpărată cu 1.500 de euro

Dragă Mihalache, am primit cartelele tale poștale (trei) și calendarele „Minervei”, după ce primisem și misiva colectivă a bandei noastre, la care am răspuns îndată, și sper că ați primit răspunsul meu. Mă bucur de bunele sentimente ce-mi păstrați ca tineri entuziaști și-mi voi da silințe bătrânești să mă țiu la nivelul lor. V-am trimis adineaori șase versuri, „savant”. Dacă și acestea vă plac, atât mai bine! Și dacă mai e timp, puneți-le tot în numĕrul de Januarie, însă nu în facsimile, nefiind destul de caligrafic scrise. Mă rog însă, luați seama la punctuație. Scrisoarea ce mi-o promiți, o aștept cu mare dragoste. Scrie-mi-o pe’ndelete, ca să’mi poți răspunde la variile chestiuni ce ți le-am pus. Spune briganzilor noștri că’i salut frățește ca un frate mai betrân și mai pățit; adu-le aminte să lucreze pe brânci, nu pe genunchi; căci, dacă o operă bună poate fi uneori o faptă rea, niciodată o operă rea nu poate fi o faptă bună. – Toți ai mei salută pe toți ai tăi și le urează la mulți ani! Noroc, sănătate și bucurie!
Al tĕu Caragiale
Carte poștală, din Germania, scrisă de mâna
lui Caragiale, către Herr Profesor Dragomirescu, cumpărată cu 1.500 de euro