Zoe Dăian, nepoata Părintelui Arsenie Boca: „Românii să aibă mai multă demnitate şi personalitate”

Un interviu cu „Domnişorul Zian”, cum îi spun moţii Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, nu a fost realizat de nimeni niciodată, dar orice cuvânt rostit de el şi auzit de cei care au avut şansa să-l cunoască a devenit piatră de credinţă în inima românilor. Pe 29 septembrie 1910, se năştea în localitatea Vaţa de Sus (judeţul Hunedoara), într-o familie de ţărani simpli, dar credincioşi, Zian, cel care va fi cunoscut în viaţa monahală drept părintele Arsenie.

Înconjurată de fotografiile devenite icoane ale Sfântului pe care l-au ”canonizat” deja românii, doamna psiholog Zoe Dăian, nepoata părintelui Arsenie Boca, a acordat un interviu AGERPRES, în care vorbeşte despre anii copilăriei petrecuţi în preajma părintelui Arsenie, despre virtuţile acestuia, dar şi despre momentele de cumpănă care i-au marcat existenţa Sfântului Ardealului.

– Doamna Dăian, ce vă amintiţi din copilăria petrecută în preajma părintelui Arsenie Boca? Cum era omul Arsenie Boca?

– Zoe Dăian: Tata ţinea foarte mult la Zian (numele de botez al Părintelui – n.r.). L-a adus la noi în casă când era de vreo opt ani şi avea probleme în familie din cauza divorţului părinţilor lui. Pot spune că tata ţinea la Zian mai mult decât la mine. Zian îmi lua apărarea mereu când, mică fiind, făceam ”câte-o nefăcută” şi mama, foarte severă cu mine, mă certa. Mă lua lângă el şi-i spunea mamei să plece şi să ne lase singuri, iar mama se îmblânzea imediat, deşi nu-i era în fire, şi scăpam de nuieluşă. Ţin minte că nu-i plăcea societatea. Părinţii mei au cununat foarte mulţi tineri, iar când îl chemau şi pe el la nuntă, nu voia să se ducă. Îi spunea mamei că rămâne acasă ca să aibă grijă de mine: ”Mărioară, eu nu sunt pentru viaţa asta. Voi mergeţi liniştiţi, eu am grijă de Zoe’, îi spunea Zian mamei mele. Avea grijă de mine, m-a învăţat să beau laptele care mie mi se părea mereu amar la gust, dar când îmi dădea să beau din cana lui era dulce. Era un băiat chipeş, frumos, semăna cu mama lui, multe fete au încercat să-l rupă de pe calea lui, dar el nu a cedat niciodată.

– Când v-aţi dat seama, prima dată, că Zian era ”altfel”?

– Zoe Dăian: Eu aveam un regim foarte sever când învăţam să cânt la pian, iar tata, care ştia să cânte la pian şi la vioară, îmi aducea partituri dificile. Odată, îi spune lui Zian să cânte şi el ceva la pian. ”Eu? Păi, eu nu am pus mâna pe pian în viaţa mea, doar o ascult pe Zoe’, i-a răspuns Zian, dar tata a insistat, eu i-am adus partitura (”Într-o piaţă persană”, de Albert Ketelbey), o lucrare dificilă, el a urmărit cu degetul câteva portative şi a început să cânte. Mama a venit în uşa sufrageriei să vadă cine cântă atât de bine, întrucât ştia că eu încă nu o interpretam perfect, şi-a făcut cruce când l-a zărit pe Zian şi am fost toţi consternaţi de ceea ce am văzut la el. Apoi, tata i-a dat vioara şi a cântat şi la vioară, la fel. Ne-am dat seama că este ceva nepământean în el. Mă jucam cu el, mă ascundeam şi-i spuneam să mă caute sau să fugă după mine. Când avea 19 ani, într-o zi, în grădină, a pictat un tablou, ”Iisus în Grădina Ghetsimani”. Când eu am împlinit 15 ani, am fost la el, la Sâmbăta, şi i-am zis: ”Unchiule, eşti tare frumos!’. A încremenit, a venit la mine, m-a sărutat pe frunte şi a spus: ”Au crescut copiii!’. Dintr-o dată şi-a dat seama că aveam altă vârstă. Era deosebit de frumos.

– A vorbit vreodată Părintele despre harul Duhului Sfânt care lucra în el?

– Zoe Dăian: Multă lume a crezut că este un impostor. Stătea mulţime de lume la coadă să-i spovedească, dar nu-i lua pe toţi, ci îi alegea la spovedanie şi le spunea: ”Măi, Ioane, tu nu ai spus tot. Nu ai spus asta, asta’. Ştia totul. Pe părintele Arsenie l-au văzut mulţimile, în timpul rugăciunilor, cum se ridica de la pământ şi nu mai atingea podeaua cu picioarele. De minunea care este în el nu a vorbit niciodată, dar mi-a povestit toată viaţa mea şi a fiicei mele, care urma să fie. Îi ziceam de multe ori: ‘Tu eşti un Dumnezeu!’. El zicea. ”Da’ de unde!” Schimba vorba ca să nu cadă în păcatul trufiei. Modestia lui era extraordinar de mare. Când am fost o dată la Prislop, de Ziua Crucii, mama unui părinte episcop dorea să mă cunoască şi mi-a povestit despre întâlnirea sa cu părintele Arsenie: ”Tot auzeam din satul meu că acest călugăr vede în tine tot, mergea la el toată lumea. Am ajuns la Prislop. Voiam doar să-l văd şi să pun mâna pe el. Erau mii de oameni, dar la mine s-a uitat şi mi-a zis aşa: Ce ai tu în pântec acum, nu va fi al tău, ci al Prislopului”. Nimeni nu ştia că era însărcinată în afară de ea, care aflase de doar două zile. Iar acel copil a ajuns episcop. Prin anii ’80, părintele Arsenie a fost dus şi la Ceauşescu, care l-a întrebat: ‘Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce ştii?’. Şi Arsenie i-a spus: ‘Într-o zi de mare sărbătoare veţi fi omorâţi amândoi’. Ceauşeştii nu au crezut şi i-a spus maiorului să-l ia şi să nu-l mai vadă.

– Cum a fost despărţirea de părintele Arsenie când a plecat la Sâmbăta?

– Zoe Dăian: Eu am plâns foarte mult pentru că el nu mai vine acasă. Eram mică şi nu mai avea cine să mă ocrotească. Într-o zi, tata ne-a trimis pe mine şi pe mama la Sâmbăta. I-a făcut mama prăjiturile preferate, i-a pus o tablă de slănină, şuncă, pâine de casă. Am coborât în gara Voila şi mai aveam 15 km. până la mănăstire. El nu ştia că venim, bagajul greu, căldură mare de iulie, nicio umbră de copac. Mama nu mai putea să meargă şi a zis de două ori ‘Fire-ai al dracului, Zian. M-ai făcut să vin până aici, că nu ţi-ai găsit o mănăstire mai aproape de casă’. Mai aveam de mers. La un moment dat, brusc, el ne-a ieşit în cale şi zice: ‘Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum’. Mama a încremenit. El s-a apropiat de mine şi mi-a zis: ”Tu ai crescut. Acum asta e casa mea. De-acum, voi veniţi la mine. Eu voi veni acolo mai rar”. M-a ocrotit foarte mult, mai ales după ce tata a fost arestat. Tata a făcut şcoala la Viena şi era director de şcoală în sat, era exigent, iar un învăţător moldovean l-a reclamat pe tata la Securitate că familia directorului merge prea des la biserică şi dă un exemplu prost oamenilor. A fost arestat, dus la canal, dar Arsenie nu s-a întâlnit acolo cu el. L-am adus pe tata în sicriu, la 50 de ani.

– Ce ştiţi că-l supăra cel mai tare? S-a plâns vreodată în viaţă de ceva?

– Zoe Dăian: Avorturile voite îl supărau. Spunea întotdeauna: „Nu ziceţi că mi-a dat Dumnezeu o boală. Dumnezeu este iubire. Păcatele voastre sau cele din urmă vă dau boli şi suferinţe. Dumnezeu nu face rău şi nu dă supărare!’. Îi considera criminali (…)De plâns, nu s-a plâns nici măcar atunci când i s-a interzis să oficieze Sfânta Liturghie, pe care o iubea foarte mult, când l-au scos din mănăstire.

– Călugării poartă veşminte negre dar Părintele Arsenie avea şi un veşmânt monahal alb. De ce?

– Zoe Dăian: Aşa-i plăcea lui, fără o semnificaţie aparte. Îi plăcea albul.

– A povestit despre perioada în care a fost urmărit şi avea problemele mari cu Securitatea?

– Zoe Dăian: Ştia ce vine, ce urma. Când au venit după el să-l ridice, într-o dimineaţă la ora 6, le-a spus: ‘V-am aşteptat!’. L-au băgat în maşină, dar maşina nu a pornit. Atunci el le-a spus să-l lase să se roage, a revenit apoi şi maşina a pornit. Când au ajuns la Braşov, nu au vrut să-l lase în sutană şi maiorul a trimis doi subalterni să-l dezbrace şi să-i dea hainele de puşcărie, dar nu s-au putut apropia de el. I-au spus maiorului că Arsenie nu vrea să se dezbrace, iar ei nu se pot apropia de el. Maiorul a înjurat şi s-a dus personal să-l dezbrace pe ‘popă’ de hainele preoţeşti, dar acelaşi semn l-a primit şi el şi atunci a decis să-l lase în straiele preoţeşti. Oamenii l-au recunoscut şi l-au rugat să ţină predici în ora de plimbare în curte. Conducerea i-a pus în vedere să înceteze cu predicile, dar el a continuat şi la un moment dat l-a văzut chiar şi pe maior pitit, că-l asculta.

– S-a vorbit mult despre prezenţa sa la înmormântarea mamei lui deşi se afla în închisoare…

– A fost. L-am întrebat dacă a fost, cum a ajuns, iar el a confirmat că a fost. A spus: ‘Am fost. Cu ajutorul lui Dumnezeu!’. Conducerea penitenciarului unde era reţinut a dat telefon la Poliţia din Hălmagiu care a confirmat că l-au văzut la înmormântarea mamei, iar când unul dintre poliţişti a vrut să stea de vorbă cu el, s-a făcut nevăzut.

– Ce a vorbit Părintele Arsenie Boca despre România? Ce credeţi că i-ar sfătui acum pe români?

– Zoe Dăian: (…)A spus că după Ceauşescu, dar nu imediat, poporul va suferi mult. Pe români i-ar sfătui să nu fie ”cap plecat prea mult”, să aibă demnitate şi personalitate.

***

Arsenie Boca s-a născut pe 29 septembrie 1910 în localitatea Vaţa de Sus (Hunedoara). A studiat la Academia Teologică “Andreiana” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mânăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, va începe cu putere, cu duh apostolesc şi chiar prorocesc mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptarea religioasă şi morală a credincioşilor. A fost părinte ieromonah, teolog, artist plastic, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu şi apoi la Mănăstirea Prislop. În anul 1959, regimul comunist a desfiinţat lăcaşul de cult din Hunedoara, l-a transformat în cămin de bătrâni, iar părintele Arsenie Boca a fost alungat din mănăstire. Securitatea i-a interzis să mai slujească în vreo biserică din România. Părintele a fost arestat şi torturat de fosta Securitate în anii 1948 şi 1951 pentru presupuse legături cu legionarii, fapte negate de acesta. Închis la Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea, condamnat la muncă silnică la Ocnele Mari şi la Canal, părintele a revenit, la sfârşitul pedepsei, ca stareţ la Mânăstirea Prislop. A fost unul dintre martirii gulagului comunist. A pictat biserica din comuna Drăgănescu, la 25 km. de Bucureşti.

Arsenie Boca este considerat ca cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A trecut la cele veşnice pe 28 noiembrie 1989 la Sinaia. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, mii de oameni sunt prezenţi la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viaţa, cel mai mare număr înregistrându-se în 2010, 30.000 de credincioşi.