O scrisoare (nucleară) pierdută

Trecuseră opt luni din mandatul lui Donald Trump și consilierilor de la Casa Albă le era limpede că nu puteau avea încredere în judecata președintelui . Ei au fost obligați chiar să comită acte de trădare pentru a feri administrația și poporul american de consecințele unor decizii prezidențiale lipsite de responsabilitate. Iată un detaliu consemnat de jurnalistul Bob Woodward, în „Furia”, o carte de analiză a regimului Trump. Gary Cohn, principalul consilier al președintelui, fost președinte al Goldman Sachs, pur și simplu i-a furat acestuia de pe birou varianta în lucru a unei scrisori din partea președintelui SUA către președintele Coreei de Sud prin care se anula acordul de liber schimb dintre cele două state. Donald Trump luase decizia de denunțare a acordului într-un moment de surescitare, înfuriat că balanța comercială dintre cele două țări dezavantajează Statele Unite. El n-a luat în seamă obiecțiile principalilor consilieri militari care îl avertizau în privința riscurilor de securitate ale Americii. Prin tratatul cunoscut drept Chorus, SUA se obligau să mențină în Coreea de Sud 28.500 de militari și să opereze programe de acces special care asigurau capacități militare și servicii de informare sofisticate strict secrete. SUA aveau astfel capacitatea să intercepteze rachetele militare nord coreene la câteva zeci de secunde după lansare, protejând Coreea de Sud și totodată țărmul american. „Trebuia să îmi apăr țara”, ar fi spus Gary Cohn, după comiterea acestui act de sabotaj la adresa președintelui. Luat cu altele, Donald Trump a uitat de scrisoare. Facsimilul acestui document rămas nesemnat, cu potențial devastator pentru SUA, e redat în carte.

În acest climat de dezordine și anarhie se desfășoară activitatea la Casa Albă, detaliază Bob Woodward. Cel mai sensibil dosar nuclear și de securitate la adresa Americii, poate și a lumii se află, potrivit autorului, în mâinile unui „lider surescitat emoțional, nestatornic și imprevizibil”. Situația are un potențial exploziv la propriu: partenerul lui Trump în acest dialog tensionat, să-i spunem, diplomatico-militar este un personaj în egală măsură imprevizibil și narcisist, liderul nord coreean Kim Jong-un, al treilea membru al dinastiei care conduce această țară înzestrată cu a patra armată din lume ca mărime, câteva focoase nucleare și, cel mai probabil, rachete capabile să le transporte până pe coasta SUA.

Încercarea de a aduce pacea în acest ultim bastion al Războiului Rece se concentrează în jurul personalităților instabile ale celor doi lideri. Trump consideră că relația dintre SUA și Coreea de Nord va fi tranșată de un duel al voinței, e o chestiune de lider împotriva altui lider, de bărbat împotriva altui bărbat. El refuză să accepte responsabilitatea pentru eșecul conferinței de la Hanoi, menținând deschis contactul cu coreenii din Nord în vederea altor discuții. Să spunem totuși că nu doar inabilitatea diplomatică a președintelui poate fi invocată drept cauză a eșecului ultimei întâlniri dintre cei doi. Trump e moștenitorul a mai multor decenii de indecizie politică. Pentru mai mult de o generație, politica americană față de Coreea de Nord a fost destinată în principal împiedicării acestei țări să obțină un arsenal nuclear. Această misiune a eșuat în 2006, iar președinții americani au fost de atunci puși în fața sarcinii de a obliga Coreea să se denuclearizeze. Dar, așa acum argumentează mulți analiști și cum au declarat oficiali ai comunității de informații în fața unei comisii a Senatului, nu există niciun motiv să crezi că acest obiectiv va putea fi atins vreodată, sau cel puțin atât timp cât liderii nord coreeni își joacă supraviețuirea politică, dacă nu fizică, renunțând la capabilitățile nucleare. În consecință, Trump a propus la Hanoi o înțelegere pe care Kim Jong-un nu o putea accepta: în schimbul ridicării complete a sancțiunilor, o denuclearizare completă, verificabilă și ireversibilă.

În cartea „Coreea de Nord, între fascinație și teroare”, Loretta Napoleoni argumentează de ce Pyogyangul nu va renunța la tehnologia nucleară. „Din perspectiva Coreei de Nord, -scrie Napoleoni- ceea ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu confirmă că RPDC nu ar trebui să renunțe niciodată la armele nucleare. Și asta explică de Kim Jong-un nu a dat atenție promisiunilor de cooperare economică făcute în schimbul desființării programului nuclear al Coreei de Nord. Dimpotrivă, el l-a accelerat, intensificând testarea rachetelor. De când a venit la putere, la 27 de ani, Kim Jong-un a testat 84 de rachete, mai mult decât dublul testelor făcute de tatăl și bunicul lui. Conducerea nord-coreeană este, de asemnea, convinsă că disuasiunea nucleară garantează supraviețuirea regimului în eventualitatea unei revolte interne, cum s-a întâmplat în Libia. Într-adevăr, dacă Pyogyangul posedă arme nucleare, puterile străine se vor gândi de două ori înainte să înarmeze rebelii”.

Probabil involuntar, dar subliniind acest punct de vedere, senatorul republican din Florida, Marco Rubio, a postat recent pe Twitter o imagine a lui Muammar Gaddafi, un avertisment pentru liderii Venezuelei în timpul crizei, dar fără îndoială, de asemenea, un indiciu oferit lui Kim că renunțarea la programul nuclear poate face un lider mai vulnerabil la rivalii săi, interni sau externi.

Donald Trump dă vina pe predecesorii săi că nu au rezolvat problema în ultimii 25 de ani, înainte ca Pyogyangul să obțină arma nucleară. Cum Coreea de Nord este considerată a avea a patra armată din lume ca mărime, mai mulți președinți americani au exclus orice intervenție în această țară din cauza consecințelor grave pe care le-ar putea avea, atât ca vieți pierdute, cât și ca durată a conflictului, arată Napoleoni. Bill Clinton a preferat să semneze un acord în care Coreea de Nord accepta să-și înghețe activitatea nucleară în schimbul petrolului și al unui reactor civil, dar niciuna dintre țări nu și-a respectat promisiunile. George Bush a acționat în Irak, acolo unde a văzut cea mai mare amenințare la adresa securității SUA. „Acum, privind în urmă, se vede că administrația sa a răsturnat dictatorul greșit”, arată Napoleoni.

Administrațiile americane de după căderea Zidului Berlinului au tergiversat rezolvarea problemei coreene având convingerea că regimul se va prăbuși din interior, asemeni celorlalte regimuri comuniste. Însă atât analiștii militari, observatorii politici, jurnaliștii au dat greș în evaluarea capacității de rezistență a Coreei de Nord. Lorreta Napoleoni atrage atenția asupra mai multor caracteristici care fac ca această țară să fie diferită de restul lumii, de la ideologia religioasă juche până la puternica identitate colectivă a nord coreenilor, la perceperea statului ca familie și a conducătorului ca tată. Aceste par semne ale unui regim stalinist, dar autoarea insistă că regimul de la Pyogyang trebuie analizat ca o sectă, similară scientologiei.

„În locul marxismului pur, – scrie Napoleoni – în centrul societății nord-coreene găsim o reinterpretare a conceptului ren, în care „tatăl” capătă un nou înțeles și anume cel de „conducător suprem”, tatăl fondator al națiunii. Kim Il-sung a produs o nouă doctrină juche, o doctrină netranscedentală. Masele cred următoarele: deși sunt un popor străvechi și au fost dintotdeauna superiori ca rasă tuturor celorlalți, ei au devenit o națiune adevărată abia acum 70 de ani când Kim Il-sung i-a eliberat de japonezi și a creat noul stat. Liderul a descoperit ideea de juche în timpul luptei împotriva naționaliștilor bigoți și a falșilor marxiști, a lacheilor și dogmaticilor. În esență, Kim Il-sung este mesia juche, iar sfințenia lui poate fi transmisă urmașilor. Revelația a avut loc când Kim-mesia se lupta cu inamicul în timpul unui război violent împotriva armatei japoneze. Textul juche este plin de superstiții și povestiri mitologice, majoritatea fiind basme coreene vechi reambalate în așa fel încât să se potrivească cu povestea revelației și creației lui Kim… Calendarul nord-coreean, calendarul juche, începe cu nașterea lui Kim Il-sung, au reglat de la zero ceasul istoriei și au predicat izolarea de lume pentru a evita să fie încă o dată pradă puterilor străine. Este ca o religie. Încă de la naștere înveți despre familia Kim, înveți că sunt zei, că trebuie să te supui total familiei Kim. Elitele sunt tratate frumos și prin asta se garantează faptul că sistemul rămâne stabil. Trebuie să amintim că monarhiile dinastice coreene au fost construite pe baza ipotezei că puritatea liniei de sânge dictează cine va ajunge în vârf și cine va eșua. Din punct de vedere istoric și cultural, coreenii nu au trăit niciodată altceva”.

În acest climat de dogmatism politico-religios, putem spune despre cel de al treilea Kim că este un lider reformator în comparație cu înaintașii. Coreea de Nord a avut câțiva ani de creștere economică, confortul unor pături ale populației a crescut, avuția națională se bazează inclusiv pe o frenetică activitate de minerit criptomonede. Abordarea sa „progresistă” a avut efecte și în privința tehnologiilor nucleare și a rachetelor: acestea au luat avans după ce tânărul a acceptat faptul că unele teste aveau să eșueze și, spre deosebire de tatăl său, el nu a ordonat uciderea savanților și a oficialilor responsabili.

În acest moment Coreea de Nord cheltuie o treime din PIB pentru apărare, iar programul nuclear este foarte costisitor, arată Napoleoni. „Dar încheierea acestuia va permite conducerii să reducă bugetul total pentru apărare, căci echipamentul nuclear va fi un factor descurajant mai puternic și mai ieftin decât armele convenționale. Banii vor putea fi alocați pentru infrastructură sau îmbunătățirea vieții oamenilor. Deci ideea că Kim Jong-un ar putea fi convins acum să renunțe la visul nuclear al tatălui și buniciului său este complet fantezistă”, concluzionează ea.

Rezultatul Summit-ului de la Hanoi pune sub semnul întrebării eficacitatea diplomației cu regimul lui Kim Jong-un, chiar dacă cei doi lideri continuă să-și trimită mesaje pe Twitter. Realitatea nu se poate schimba: Coreea de Nord este o putere nucleară. Exemplul ei arată că introducerea tehnologiei nucleare nu e un proces deosebit de complicat și tentația altor state de a-l urma e mare. Coreenii au dezvoltat arma nucleară cu experți cumpărați din programul nuclear pakistanez și au angajat oameni de știință din domeniul rachetelor și inginerie nucleară din fosta URSS. Aceștia devin disponibili pe piață acum că Pyogyangul e pe cale să finalizeze programul. Riscul de contagiune e grav pe măsură ce tehnologia nucleară pătrunde și în Iran și SUA trebuie să învețe din erorile comise în Coreea. După cum arată Henry Kissinger în lucrarea sa recentă „Ordinea mondială”, „continua proliferare a armamentului nuclear va afecta chiar și echilibrul nuclear global dintre superputerile nucleare. Liderii actualelor puteri nucleare sunt obligați să se pregătească pentru cele mai grave eventualități, categorie în care intră și posibilitatea unei amenințări nucleare reprezentate nu numai de o altă superputere, ci și de țările proliferante…Pe fondul acestor tendințe, SUA trebuie să-și actualizeze continuu propria tehnologie…Ordinea nucleară relativ stabilă din perioada Războiului Rece va fi înlocuită de o ordine internațională în care disponibilitatea arătată de un stat posesor de arme nucleare de a lua decizii cu caracter apocaliptic i-ar putea conferi un avantaj pervers asupra rivalilor săi.” Sfârșitul Războiului Rece părea să anunțe o epocă a păcii mondiale. Iată însă că riscurile producerii unui cataclism nucleare sunt mai mari în lumea „pax americana” decât în perioada ordinii globale bipolare.