Dr. Szentágotai Loránt: Ultimul lucru pe care tata mi l-a spus a fost: „Ai grijă de bătrâni”

Transilvania Reporter a iniţiat o vânătoare de eroi. În opinia noastră, erou al acestui timp lipsit de primejdii concrete este acel bărbat sau acea femeie care are curajul să trăiască potrivit unor valori astăzi desuete. Eroi sunt acei oameni care şi-au construit o carieră în manieră clasică, prin studiu, hărnicie şi perseverenţă, şi care, mai mult decât atât, sunt modele ale implicării sociale. Comportamentul prosocial, cum îl denumesc sociologii, poate însemna filantropie, voluntariat, campanii de ajutorare sau de denunţ al abuzurilor. Eroii timpului nostru sunt oamenii care acţionează altruist, care se desprind de sine pentru a-i ajuta pe celălalt.

 Implicare

Este ora prânzului. În curtea Căminului pentru seniori „Casa Theodora” doi bătrânei se plimbă, așteptând ora mesei. Ne întâmpină o doamnă extrem de sociabilă. Stă pe băncuța de la intrare. Poartă fustă roșie și joben albastru. E dornică să ne povestească despre viața sa, atât cât își amintește. Știe că a fost farmacistă și încă una respectabilă. Îi place aici, are tot ce îi trebuie. Domnul doctor Szentágotai Loránt știe că venim. Ne întâmpină vesel, dar vizibil obosit. Tocmai a salvat o viață. „Îmi cer scuze. A fost cod roșu. A trebuit să salvez un pacient. Până venea salvarea era gata”, ne spune acesta în timp ce își drege respirația în urma aplicării unui masaj cardiac. „Haideți să vă prezint casa, pacienții”. Când spune casa, nu greșește, întrucât acest loc este, dincolo de un cămin pentru seniori, o adevărată casă sau mai bine spus acasă. Atât pentru pacienți, cât și pentru domnul doctor care își petrece aici cea mai mare parte din timpul său. Pornim spre biroul dânsului, dar până să ajungem acolo e cale lungă.

Imediat după 1990, medicul a început să ofere bolnavilor fără resurse financiare consultații medicale gratuite, iar patru ani mai târziu a înființat Căminul pentru seniori „Casa Theodora”, prin intermediul asociației de caritate pe care o conduce. Anul acesta se împlinesc 22 de ani de la înființarea căminului, care a trecut de-a lungul timpului prin diverse schimbări, ajungând în prezent un „cămin de lux” atipic. De ce atipic? Pentru că și cazurile sociale au acces la toate dotările de ultimă generație a centrului, în mod gratuit. Mai mult, medicul a rămas același: a găzduit în centrul său chiar și persoane fără adăpost.

„Vreți să vedeți bucuriile mele?” Spune acesta înainte de a intra în primul salon. „Uitați!”, spune acesta în timp ce e primit cu multă căldură de pacienți. Se oprește, le zâmbește, având pregătită o vorbă bună pentru fiecare. Le cunoaște diagnosticul, dar și povestea. „Nu trebuie să ne gândim la cine sunt acești oameni acum, ci la cine au fost. Am foarte mulți intelectuali care suferă de demență. Te gândești că dacă îți ții mintea ocupată, scapi, dar uite că nu e așa. Nu am nicio lelea Floare aici, sau vreun bade, numai intelectuali”, spune acesta.

Într-un salon întâlnim o fostă asistentă medicală, îndrăgostită de Bill Clinton. „Ce faceți domule doctor, mi l-ați adus pe Bill Clinton. Așa că vine? Nu e domnul de acolo?”, spune acesta. Știe că a fost asistentă șefă, că a fost foarte frumoasă, că a fost îndrăgostită un domn doctor în tinerețe. Acum îl vrea pe Bill Clinton. „Vă rog să îi transmiteți că vreau să îl văd”, ne spune plină de speranță.

Urmează alte saloane, alți pacienți, alte suferinți. Domnul doctor le zâmbește tuturor. Se adeverește zicala: „Oamenii sunt oglinzi. Dacă le zâmbești, îți zâmbesc și ei”.

Ajungem la etajul trei unde este biroul său. „Avem doar trei birouri, am utilizat spațiul pentru pacienți, deși aici trebuia să fie doar partea administrativă”, spune acesta. În biroul medicului, pereții sunt plini de tablouri realizate de pacienți. Nu lipsesc nici florile. De altfel, tot căminul este asemenea unei grădini botanice. „Curățenia și florile nu pot lipsi”, spune acesta.

„Am avut un infarct, iau opt tablete pe zi”

În birou, medicul își petrece puținul timp liber scriind, citind sau ascultând muzică. Ne arată registrele în care a consemnat câteva cuvinte despre fiecare pacient, alături de fotografia acestuia. Nu lipsesc din birou nici scrisorile de mulțumire sau poeziile din partea pacienților. „Acestea sunt bucuriile mele. Uitați, aceasta este o poezie scrisă de Firuța, cea cu Bill Clinton. Toată lumea îmi spune că nu sunt sănătos la cap. Am avut un infarct, iau opt tablete pe zi. Ce să fac, să stau acasă? Și aici pot să mor, ce contează? Mai bine mor ocupându-mă de alții, decât acasă, în frigider”, spune acesta.

„Dar de dumneavoastră cine are grijă?” „Am grijă. Mă bărbieresc în fiecare zi. Să fiu frumos. În Cluj e foarte scump să bărbierești morții”, glumește medicul. „Mă pregătesc. Mai glumesc, dar dacă prin absurd se întâmplă? Familia e bine, fetele îmi sunt aranjate. Nu știu ce s-ar întâmpla aici dacă s-ar întâmpla ceva cu mine. Al doilea infarct îmi va fi fatal, sunt convins. Le-am spus fetelor nu cumva să îmi facă reanimare, că nu vreau să fiu o legume după aceea. E bine să privim viața așa cum este. Poți să trăiești 100 de ani și să nu faci nimic sau 50 și să lași ceva în urma ta. E important cum îți trăiești anii pe care îi ai”, este de părere medicul. Este de remarcat titlul unui album în care medicul a adunat poveștile de viață ale pacienților: „Zâmbete pe riduri” și motto-ul folosit: „Tinerii frumoși sunt accidente ale naturii, dar bătrânii frumoși sunt opere de artă”. El crează opere de artă, iar acestea îl răsplătesc cu alte opere de artă: tablouri, poezii, dar mai ales cu zâmbete. Ridate, dar sincere.

„Cine te-a făcut pe tine doctor de bătrâni?”

Nu toți sunt încântați că medicul își petrece șapte zile din șapte la cămin și că acesta s-a făcut medic. Nepoțica sa de șase ani îi pune mereu „piedici”, vrând să petreacă mai mult timp cu bunicul: îi închide ușa de la birou, îi ascunde telefonul. „Nepoțica mea nu e deloc încântată că lucrez aici. Îmi spune: «Doamne, cine te-a făcut pe tine doctor de bătrâni?» Și eu îi spun că cine a făcut-o pe maică-sa doctor de bube. Am mers într-o zi acasă și mi-a închis ușa la birou și mi-a pus pe ușă un afiș: «Nu o să lucrezi astăzi»”.

Cu toate că mulți îi cunosc activitatea, probabil puțini știu ce anume l-a determinat pe Szentágotai Loránt să devină medic „de bătrâni”. „Mi-a plăcut să ajut de când mă știu. Mama și tata au murit în brațele mele. Lucram atunci într-un cabinet particular. Tata a avut cancer. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: «Ai grijă de bătrâni». Asta mi-a spus și eu asta fac. Mulți nu înțeleg. E bine că totuși familia înțelege. Și-au dat seama că altfel nu se poate. Dacă nu te implici, nu se poate. Ori faci un lucru bine, ori nu îl faci. Nu îți poți bate joc. Primul lucru pe care îl fac e să le scot bolnavilor sedativele când vin aici. Absolut la toți. Vin sedați, drogați, în ultima fază. Ar fi foarte ușor să le dau sedative și să fie tot timpul liniște aici. Foarte ușor ar fi. Dar nu fac legume din ei. Avem activități diverse. La noi vin și cazuri terminale. Facem tratament pentru ultima fază. E foarte ciudat să spui moarte frumoasă, dar le oferim o moarte decentă. Am avut un pacient boschetar care avea cancer pulmonar. Cel puțin a murit demn, ca un om. Sunt singurul din Cluj care primește aceste cazuri. Îi înțeleg într-un fel și pe cei de la spitale, care spun că astfel de pacienți ocupă locul unei persoane care ar putea avea o șansă. Dar cu aceste cazuri ce să facem? Să le aruncăm în stradă? Avem și acum două cazuri în fază terminală. Îi tratăm la fel ca pe ceilalți. Nu au dureri, nu au suferință, cel puțin adorm liniștiți. Majoritatea pleacă în mâinile mele. Trebuie să facă cineva și asta, nu?”, povestește acesta.

Un singur medic

Singurul loc în care medicul lasă emoțiile să îl copleșească, e biroul acestuia. Doar între cei partu pereți recunoaște că e greu, însă simțul umorului bine dezvoltat îl ajută să reziste psihic. „Bolnavii nu au voie să simtă că ești supărat. Le spun fetelor, asistentelor în fiecare zi că chiar dacă ne punem o mască pe față, bolnavii nu au voie să simtă că noi avem ceva. Trebuie să zâmbești. Am avut asistente care au lucrat o oră. Când au ridicat vocea la un bătrân, au plecat. La mine nu veți vedea așa ceva. E greu, avem 48 de persoane cu Alzheimer și imobilizați, dar asta este. Am 180 de cereri depuse, 180 de persoane care doresc să vină la noi. Luăm cazurile cele mai grele. Nu e ușor. De multe ori simt nu oboseală fizică, ci psihică. Când vezi atâta suferință și atâta durere, nici nu îți poți imagina cum poți merge mai departe. Zâmbim și mergem mai departe. Punem mască și mergem mai departe. Dacă ne doare mâna dreaptă cum ținem masca, o ținem cu mâna stângă. Lăsăm grijile la ușă. Am în famile doi psihologi. Și au ajuns la concluzia că nu sunt normal. Știu că nu este normal ceea ce fac, omenește vorbind, dar din prizma bolnavilor consider că e normal”, spune medicul.

De patru luni, Szentágotai Loránt nu a mai fost îmbrăcat în civil. „Eu nu am nevoie de nimic. Mi-e de ajuns cârpa asta cu care sunt îmbrăcat. Să am putere de muncă e important”, spune acesta. Uitându-se în urmă, nu crede că a mai avea forța să o ia de la capăt: „Nu știu dacă aș mai începe de la început, dar acum nu pot lăsa căminul. Nu pot. Am 43 de ani de medicină și 21 de ani de la deschiderea căminului. Am 67 de ani, nu mai sunt chiar tânăr. Vin în fiecare zi aici la șase dimineața și plec acasă la 21-22. Vin și sâmbăta și duminica. Sunt singurul medic”, spune acesta.

12% din persoanele găzduite aici sunt cazuri sociale. Nu a găsit alți medicii dornici să îl ajute: „Nu vine nimeni. Am chemat o colegă să îmi țină locul trei zile. După două ore a zis că aici e sinucidere. Pentru mine de 21 de ani nu e sinucidere. E greu, într-adevăr, dar se poate. Nu mi-e rușine să schimb scutecul la bolnav. Duminică doar jumătate din personal lucrează și pot să schimb, nu e problemă sau să le dau de mâncare. Nu găsesc medici și de asta mi-e frică. Nu știu ce se va întâmpla după ce eu nu voi mai fi. Asta este”, spune medicul.

Szentágotai Loránt este o persoană activă. Cât timp am stat în biroul dânsului nu s-a așezat o clipă. Ne-a povestit despre pacienți, ne-a arătat fotografii. „Haideți să vă mai arăt căminul!”

Pacienții sunt cei care în consumă energia, dar tot ei îi dau putere să zâmbească. „Ce faceți domnișoara, de câte ori ați fost plecată dincolo și v-am salvat?”, îi spune unei paciente. „De vreo patru ori!”, vine îndată răspunsul.

Într-un salon, doi pacienți trăiesc o frumoasă poveste de dragoste: „iubire la gradul zero”, cum îi place medicului să spună. „Nu îi pot separa. El are 91 de ani. Ea e din București. S-au cunoscut aici. Tot timpul stau împreună. Am încercat să îi separ, dar le face rău. Dacă sunt separați, cad la pat, nu mai mănâncă!”, ne explică medicul. Apoi, pe un ton jucăuș la spune: „Să nu îmi faceți o surpiză și să îmi faceți un copil, că nu fac creșă aici!”

Vizita continua, tot cu zâmbetul pe buze. „Am sală de sport, terapie intensivă, aici e cantina. Bună ziua, doamna Marta! Ați mâncat?”

Soțul domnei Adriana este singurul străin găzduit în cadrul Casei Theodora. Suferă de Alzheimer. „Acești oameni nu au promis, au dovedit. Am venit din Germania ca să îi dau o șansă soțului meu. După 11 luni pot să spun că i-au dăruit 11 ani. La Alzheimer în fază terminală, ziua înseamnă anul. Hotârărea am luat-o la disperare. Am zis trebuie să îi dau soțului meu încă o zi în plus. Nu am luat hotărârea, am încercat imposibilul. În momente din acestea nu iei hotărâri, mergi pur și simplu după cum te luminează Dumnezeu. Am aflat că am din nou markerul pozitiv, după o operație de cancer. La soțul, degradarea a mers minut cu minut. Când am aflat că am markerul pozitiv, în aceași zi am pus casa pe site și am urcat în primul avion. Nu am luat o hotârâre, am căutat o minune. Fără exagerare. Am avut-o pe sora mea peste zece ani aici. Și pentru ea a fost unica șansă. Nu m-am înșelat”, povestește aceasta.

Prima interacțiune cu căminul a Adrianei a fost acum 11 ani, când, spre surprinderea sa a găsit aici ceea ce niciun centru din Germania nu i-a putut oferi: „Când a murit sora mea am venit să iau certificatul de deces. Domnul doctor a fugit cu o jucărie în mână după mine și mi-a spus: «Vă rog puneți-i asta lui Rodicuța în sicriu». Ce înseamnă asta? Atașament. Atașament față de fiecare. Îmi pare rău că nu ați venit duminică, să îl gășiți aici sau de Paști sau în noaptea de Crăciun. Aici îl găsiți. Eu acasă nu am putut să fac acest lucru. Din punctul meu de vedere, erou este prea puțin. Este OM cu majuscule. Noțiunea de erou nu mai este ce era odată. Domnul doctor nu este erou. Este șansa, omul, prietenul, fratele, este tot. Un erou e erou pentru ceva. Domnul doctor este tot. Asta e definiția mea”, spune Adriana.

Duminica trecută a venit în vizită la soțul său. „Era o vreme superbă. Domnul doctor era aici. Soțul meu avea o bubiță pe spate. La un moment dat bate la ușă o persoană destul de tânără care a venit să îl vadă. Domnul doctor îmi spune că e fetița lui care e dermatolog. Fiica, cu un copil de șase ani de mână a venit duminica să îmi vadă mie soțul, că avea o buțiță. Câți fac chestia asta? Sunt gesturi care pentru mine contează foarte mult”, spune Adriana.

Gheorghe Bocuțiu are 86 de ani. Este beneficiar al centrului de 11 ani. „Domnul doctor e foarte activ, de dimineața până seara e tot aici. E și foarte priceput. Are medicamente pentru tot. Găsește un leac pentru orice. Îi ceri un medicament, îți trece imediat. Noi suntem bătrâni, pe toți ne doare ceva. Nu e unul pe care să nu îl doară nimic. Viața aici nu e grea, din punctul meu de vedere. Fiecare are greutatea lui. Eu sunt invalid și am și diabet, am și cu asta de lucru. Dacă îmbătrânești toate vin. Dacă ai cine să le potolească, e bine. Sunt din 2005. Așa a fost. A trebuit să vin aici. Nu am acasă posibilitatea pe care o am aici. Aici pot să merg la baie cu căruciorul. Nu a încăput pe ușa de la baia mea, au căutat unul mai mic. Mi-a fost amputat piciorul. Am avut cancer de piele și nu s-a vindecat nicicum. Acum nu mă doare, numai când se schimbă vremea. E adevărat, iau câte un calmant și îmi trcee, nu sufăr pentru asta. Sufăr că nu îl mai am. Am noroc că am afară un cărucior electric și mai merg prin oraș”, spune pacientul.

Cetățean de onoare

Medicul a devenit anul acesta cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, titlu oferit pentru implicarea sa în problemele sociale ale oraşului. Decizia a fost luată pe 11 ianurie în Consiliul local. „Mă duc la ceremonie dacă am timp, dacă am o urgență nu merg. Pot primi titlul și în absență, deși sunt oameni mai mari ca mine care merită premiați. Eu nu sunt decât un medic care își face datoria”, a spus acesta.

Urmăriți o galerie foto realizată de Dan Bodea.