Sărbătoare cu preot-copil

Mi-am propus, în urmă cu câțiva ani, ca înainte de Paște să am un gând frumos. „Gândul meu frumos”, chiar așa îi spun, ca să-i dau un loc de onoare între celelalte gânduri, poate fi o imagine luminoasă, o amintire, o idee. De la un Paște la altul mi se întâmplă să am mai multe „gânduri frumoase”, dar a trebuit să constat de fiecare dată că astfel de gânduri se uită mai repede decât gândurile de folosință zilnică. (Nu știu dacă ar fi o idee bună să-mi fac un carnețel, unul cu foi cu pătrățele, în care să-mi notez „gândurile frumoase” de peste an).

Anul acesta, prevăzător, mi-am achiziționat din bună vreme „gândul frumos”. El constă în amintirea zilei de Paști din copilărie când am tras prima dată clopotele: iarba plină de flori din jurul biserici din sat, prunii înfloriți și înmiresmați, copii și fețițe îmbrăcate de sărbătoare, și niște băieței agățați ciorchine de funia clopotului mare, încercând să-l urnească, să-l facă să cânte.

Mai târziu am scris o mai veche bănuială a mea: anume că obiceiul de a permite copiilor să urce în podul biserici și să tragă clopotele a rămas în satul meu dintr-o vreme veche, pe când preoții erau aleși din rândul copiilor.

„Gândul frumos” din anul acesta nu a rămas fără urmări. „Gândurile frumoase”, cred împreună cu Nichita Stănescu, la fel ca poezia, atrag realul.

Primesc un telefon de la mama să merg acasă, la Vultureni, că vine Mitropolitul în sat. Conform devizei imperiale „La comandă luminată, supunere oarbă!”, m-am dus. La biserică, lume multă, venită la eveniment din toată comuna și de la oraș. Căci țăranilor li se întâmplă poate o dată în viață să vadă fața Mitropolitului. M-am înghesuit și eu prin mulțime să-l văd pe Mitropolitul   Andrei. L-am văzut. Dar am mai avut o „vedere minunată” care m-a făcut să tresar. M-am frecat la ochi, căci nu-mi venea să cred. Parcă coborât din imaginația mea, lângă Înaltpreasfințitul Andrei stătea un preot -copil. Oricum, vă jur, în viața mea nu am văzut în vreo biserică un preot mai tânăr. În momentul acela de uluire am fost convins că în biserica noastră intrase preotul –copil despre care îmi imaginasem eu că a dat liber copiilor să se joace în ziua de Paște cu clopotele. După o jumătate de ceas prezența lui nu mi se mai părea atât de ”ciudată”, mă obișnuisem cu el în biserică, ba chiar mi-a fost drag și mi-a fost frică să nu cumva să se încurce. Nu s-a încurcat, iar de vorbit, a vorbit ca un om mare. (În paranteză fie spus, am încercat să-l ”asortez” cu ceva din biserică, dar imaginea adolescentină a preotului dacă rezona cu ceva, erau ochii limpezi și jucăuși și mereu mirati, ochii de copil ai Mitropolitului).

Poate imaginea preotului tânăr m-a impresionat atât de tare și pentru că contrasta puternic cu portretul tip al popii din întreaga noastă literatură: bătrân, cu o barbă albă și lungă, înțelept sau încruntat-moralist-morocănos.  M-am întrebat dacă preotul tânăr se va pricepe  să păstorească un sat îmbătrânit, un sat de văduve, cum e satul meu. Mama m-a liniștit: satul l-a adoptat pe preotul Vlad Ciceo cu repeziciune, că satul îl iubește, căci  s-a dovedit a fi un gospodar harnic și un om care știe să vorbească cu oamenii simpli, o prezență. Ba chiar că săteni care renunțaseră să meargă la biserică, de când cu preotul cel tânăr, sunt nelipsiți de la slujba duminicală.

Și cum nu e prima dată că imaginația îmi joacă feste, mi-am închipuit că în noaptea de Paște toate bisericile din satele îmbătrânite ale Transilvaniei vor fi ocupate de copii-preoți.

Oricum, satul meu, satul bătrân de 700 de ani, intră cu suflet tânăr în Sărbătoarea Învierii.