Criza Uniunii Europene și a ordinii globale: cutremurele din 2016 anunță un tsunami în 2017?

Puncte cheie:

• 2016 a fost deja denumit, în presa internațională, „annus horribilis” pentru Uniunea Europeană, având în epicentrul crizei mult discutatul Brexit din 23 iunie, primul vot popular de ieșire a unei țări membre din Uniune, în întreaga istorie a procesului de integrare;
• În afara Brexitului, 2016 a fost jalonat, pe toată durata sa, și de seisme mai mici ale vieții politice de pe continent, precum dezacordurile cu privire la criza migranților, respingerea Tratatului de Asociere UE-Ucraina în referendumul olandez din aprilie, eșecul reformelor constituționale propuse de Matteo Renzi și demisia fostului premier italian după referendumul din noiembrie, victoria unui general pro-rus în alegerile prezidențiale din Bulgaria, pierderea atractivității ideii de integrare europeană în state asociate UE din Estul Europei precum Republica Moldova, în care tocmai s-a instalat un președinte pro-rus etc.;
• La nivel global, cel mai puternic cutremur politic a fost desigur victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din Statele Unite, cu o platformă electorală “revoluționară”, care anunță schimbări structurale importante ale politicilor americane și implicit ale ordinii globale, precum expulzarea imigranților ilegali musulmani, un sprijin mult mai energic acordat Israelului în Orientul Mijlociu, anularea Acordului marilor puteri cu Iranul privind dosarul nuclear, reconsiderarea angajamentului militar al SUA în cadrul NATO și condiționarea acestuia de creșterea cheltuielilor de apărare ale aliaților europeni, acomodarea relațiilor cu Rusia, fermitate până la lipsă de compromis în relațiile cu China, construirea unui zid pe frontiera dintre Statele Unite și Mexic etc.;
• Peste toate acestea, s-au adăugat atentatele teroriste asupra lumii occidentale, care nu mai contenesc și care nu fac altceva, în termeni politici și culturali, decât să întărâte reacția naționalistă, protecționistă, anti-imigrație și anti-islamistă, anti-UE, anti-liberală și anti-globalizare a societăților din spațiul occidental, care se simt agresate în propriul lor habitat;
• Anul 2017 va aduce, printre alte momente electorale de importanță secundară din Europa, trei scrutine-cheie: alegeri în Olanda (parlamentare, pe 15 martie), Franța (prezidențiale, pe 23 aprilie și 7 mai) și Germania (parlamentare, probabil la sfârșit de septembrie), fiecare dintre acestea fiind un veritabil „test de stres al Uniunii Europene”, în condițiile în care liderii naționaliști și anti-europeni din aceste trei democrații fondatoare ale Uniunii, respectiv Geert Wilders, Marine Le Pen și Frauke Petry sunt pe un evident trend crescător și nu putem exclude ca unul sau altul dintre aceștia să se numere, în ziua votului, printr-un concurs de împrejurări și în funcție de mobilizarea cetățenilor la urne, printre favoriții națiunilor lor.

 

*

 

În cartea sa din 2008, The Vertigo Years: Europe 1900-1914, istoricul Philipp Blom schițează o frescă a vieții trepidante, pline de optimism și de încredere, de modernizare pe toate planurile, de creștere economică și dezvoltări tehnologice și culturale spectaculoase din Europa unei Belle Époque care avea să se sfârșească brutal, suprinzător pentru mulți, în baia de sânge a Marelui Război. „Atunci ca și acum, schimbări rapide în tehnică, globalizare, tehnologii comunicaționale, și schimbări ale țesutului social au dominat dezbaterile și articolele din presa vremii; atunci ca și acum, culturi ale consumului de masă și-au pus amprenta asupra epocii; atunci ca și acum, un sentiment al vieții într-o lume a schimbărilor accelerate, al goanei spre necunoscut, îi copleșea pe oameni”. Sună cunoscut, nu?

Blom identifică o serie întreagă de asemănări politice, economice, sociale, culturale și tehnologice între două epoci critice, situate la o sută de ani una de alta, despărțite însă de două războaie mondiale devastatoare și de o succesiune de regimuri totalitare care au sfâșiat destinele a cel puțin trei generații de europeni. Merită cred să reflectăm puțin, în acest final de an greu, între două Breaking News care mai anunță moartea unui star, căderea unui avion sau un nou atentat terorist, la starea de pace și la libertățile Europei de astăzi, pe care încă le avem și de care parcă nu ne mai bucurăm suficient, uitând cât de fragile sunt echilibrele lumii și cât de ușor se poate nărui totul. 

Între începutul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea sunt, dincolo de formele evident diferite ale vieții materiale, un număr important de similarități în ceea ce privește contestarea ordinii mondiale, declinul unor mari puteri ale secolului precedent și ascensiunea altora care vizează supremația, schimbarea stării de spirit din Europa, în special a tinerilor, intensificarea schimbărilor sociale și culturale, a mobilității transfrontaliere, a modernizărilor tehnologice și a posibilităților de comunicare rapidă ale oamenilor, neîncrederea crescută în politicienii și partidele din mainstream etc., toate generând, “acum ca și atunci”, vorba lui Philipp Blom, tabloul exploziv al unui continent în esență democratic dar aflat sub presiunea nemulțumirilor, în care fiecare crede că i se cuvine și că poate obține mai mult decât are în prezent.

Ceea ce până la un punct este un lucru bun, generator de progres, adică încrederea în forța schimbărilor politice, respectiv comportamentul contestatar și revendicativ și pretenția oamenilor la mai multe beneficii în interes propriu (național, regional, de grup sau chiar personal), poate avea însă și un efect dezintegrator asupra ordinii politice europene/globale, în care actorii politici își caută locuri, poziții și aranjamente mai bune decât cele de care dispun în prezent. Faptul că, uneori, aceste rearanjări se pot produce numai cu zguduiri și convulsii ale sistemului internațional, este un lucru de asemenea știut. Războaiele erup tocmai din dorința de schimbare a ordinii globale sau regionale, în care actori statali sau non-statali cu o putere în creștere sunt nemulțumiți de poziția și rolul care le revine în cadrul unui status-quo pe care îl consideră caduc, provocând și chemând la confruntare “puterile garante” ale ordinii respective. Orice sistem internațional este rezultatul unui război (fierbinte sau rece), care a configurat un anumit raport/echilibru de putere, valabil până când următorul război va configura o nouă ordine globală sau regională. Alternanța pace-război ține așadar de ascensiunea și declinul marilor puteri, aflate, la scara istoriei, într-o permanentă reconfigurare a relațiilor și raporturilor de forță dintre ele. Acest principiu al balanței de putere a fost și va rămâne totdeauna valabil, producând periodic modificări ale tabloului de aranjamente ale sistemului internațional. Istoria ne-a arătat că ordinea lumii se schimbă cel puțin o dată la un secol, deși în secolul al XX-lea s-a întâmplat de trei ori, în 1918, 1945 și 1989.  

Mi s-a reproșat de mai multe ori “abordarea pesimistă” a analizelor și interpretărilor contextului internațional din ultimii ani. Și totuși, privind în urmă, putem ușor admite că aproape toate evoluțiile politice concrete din spațiul occidental și din vecinătățile acestuia au confirmat perspectivele rezervate ale ordinii liberale euro-atlantice, ale Uniunii Europene așa cum o știm astăzi și ale solidității parteneriatului transatlantic, care s-au deteriorat continuu, mergând până la procese electorale câștigate de actori politici care au promovat explicit “ieșirea” din logica Occidentului deschis, unitar, generos și tolerant precum și a democrațiilor liberale tradiționale, triumfătoare la sfârșitul Războiului Rece.

În acest moment, sunt create toate condițiile pentru ca bulgărele pornit la vale să crească și să măture totul în calea lui, atunci când viteza și impactul vor fi maxime. Gustul oamenilor pentru voturi de protest s-a format și cere să fie satisfăcut până la capăt, chiar dacă nu e clar care este acest “capăt”. Nu știm acum dacă acest moment al ciocnirii decisive va fi sau nu 2017, dacă succesiunea crizelor va continua și în anul care urmează, producând noi “surprize” politice sau electorale dar amânând verdictul final, ori dacă, puțin probabil în opinia mea, o forță cel puțin la fel de mare se va opune tendinței actuale și va stopa brusc alunecarea spre noi conflicte în vecinătățile Occidentului sau chiar spre dezintegrarea Uniunii Europene. Al doilea scenariu, cel al continuării și adâncirii perioadei de criză dar fără declanșarea unui conflict între marile puteri, mi se pare cel mai posibil în 2017.

Sunt câteva lucruri interesante de urmărit în anul care începe, dincolo de deja menționatele alegeri din Olanda, Franța și Germania. În primul rând, intrarea în acțiune a administrației Trump, după 20 ianuarie. Așa cum am mai spus, președintele Donald Trump și echipa sa guvernamentală vor pune în aplicare o parte din promisiunile electorale interne și externe, în suficientă măsură încât să simțim cu toții că o schimbare la Washington a avut loc, dar nu într-atât de mult încât să arunce în aer America și lumea și să ne proiecteze într-un cu totul alt tip de sistem internațional. În esență, ordinea liberală globală va supraviețui acestei schimbări, poate într-o nuanță mai puțin optimistă și mai puțin asiguratoare decât cea din anii ‘90.

În al doilea rând, Orientul Mijlociu va cunoaște noi și importante tulburări politice, date de schimbarea atitutdinii Statelor Unite față de regiune. Susținerea americană pentru Israel va deveni mult mai clară și mai pregnantă decât în timpul mandatelor lui Obama, ceea ce va face mai puțin fezabilă mult discutata „soluție cu două state” și recunoașterea deplină a statalității Palestinei. Falia SUA-UE s-ar putea adânci pe acest subiect, în condițiile în care parlamentele mai multor state membre ale Uniunii au început să voteze pentru recunoașterea Palestinei la ONU, mai mult decât cu statut de observator. Pe 19 mai sunt alegeri prezidențiale în Iran, esențiale pentru clarificarea direcției (moderate vs. ultraconservatoare) a conducerii politice la nivelul unei puteri regionale în ascensiune. În opinia mea, va fi foarte interesant de urmărit și cu o mulțime de consecințe globale și regionale care va fi raportarea administrației Trump la regimul Erdogan din Turcia. De susținerea sau, dimpotrivă, criticarea regimului Erdogan de către Trump (Obama a avut aici o poziție confuză și oscilantă) va depinde atașamentul Turciei actuale față de strategia și politicile NATO în sudul spațiului euro-atlantic. Vor avea sau nu kurzii susținerea Washingtonului pentru continuarea demersurilor de înființare a unui stat suveran în sudul Turciei, ceea ce ar fi, pe de o parte, un act de justiție istorică, dar pe de altă parte o certă amenințare pentru securitatea regională, în condițiile în care kurzii sunt răspândiți într-o regiune care intersectează teritoriile Turciei, Siriei, Irakului și Iranului?

În fine, am lăsat la urmă, din simplul considerent al distanței geografice față de Europa, nicidecum al importanței globale a temei, situația din mările Asiei, în special Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Tensiunea din apele care înconjoară coastele estice și sudice ale Chinei este în creștere, în condițiile în care gigantul adormit acum 500 de ani dă semne de trezire geostrategică și de ieșire din izolarea, tăcerea și abținerea de la asertivitate politică internațională, cu care ne obișnuise Beijingul după 1949. Problema devine cu atât mai periculoasă cu cât președintele ales Trump a făcut din contrarea ambițiilor de supremație globală ale Chinei un stindard al platformei sale electorale în materie de politică externă, iar alianța Statele Unite-Japonia va avea un rol din ce în ce mai pregnant în Asia, tocmai pentru contrabalansarea ascensiunii Chinei.

Ultimul gând politic pe 2016 se îndreaptă, totuși, tot spre Uniunea Europeană a noastră și spre interesele României de păstrare a ordinii liberale globale actuale. România are în prezent cea mai bună poziție în sistemul internațional din întreaga sa istorie, fiind integrată (chiar dacă la periferie) în cele mai puternice și mai prospere blocuri ale lumii occidentale, respectiv NATO și Uniunea Europeană. Suntem în situația de a spune că orice modificare structurală, orice afectare a funcționării Uniunii sau Alianței Nord-Atlantice, ca să nu mai vorbim de spectrul unei dezintegrări, ne-ar expune din nou riscurilor și amenințărilor istorice inerente ale regiunii de confluență în care ne aflăm, pe marile coridoare Est-Vest și Nord-Sud, pe faliile strategice, militare, geopolitice, culturale și civilizaționale Occident-Orient care se pot oricând redeschide și înghiți într-o zonă a lipsei de speranță statele și națiunile mai mici care au avut ghinionul acestui plasament pe hartă, la marginea tuturor imperiilor din care au făcut parte.

E suficient să privim spre destinul jalnic al Republicii Moldova, de care ne desparte doar un râu (și, din fericire, câteva Tratate politice esențiale) ca să înțelegem ce șansă am avut, dar și că “jocul” a fost și este la limită, că echilibrele sunt fragile și nimic nu e sigur și veșnic.