Tradiţie reînviată la Cluj în noua stagiune a Operei Naţionale: Spectacolele devin evenimente mondene

Opera Națională Română Cluj-Napoca deschide stagiunea în această toamnă cu spectacolul în premieră , “Il Trittico” (Tripticul) de Giacomo Puccini. Producţia, realizată prin contribuţia excepţională a dirijorului David Crescenzi (Italia) şi a regizorului Korcsamos Gyorgy (Ungaria), reuneşte operele „Il Tabarro” (Mantaua), „Suor Angelica” (Sora Angelica) și „Gianni Schicchi”, va avea loc duminică, 29 septembrie, respectiv vineri, 11 octombrie 2013, de la ora 18.30. Spectacolul este interpretat în limba italiană cu titraj în limba română.

Biletele sunt puse în vânzare la Agenţia Teatrală din Piaţa Ştefan cel Mare nr. 14, deschisă de luni până vineri între orele 11-17 şi cu 30 de minute înainte de începerea reprezentaţiei, la caseria din holul Operei Naţionale Române Cluj-Napoca. 

Invitaţie la Operă

O altă premieră a serii de duminică va fi deschiderea foaierului Operei cu o oră înaintea spectacolului pentru ca spectatorii să aibă ocazia să-i cunoască pe artişti, să socializeze cu aceştia la un pahar de şampanie, dar şi să-şi etaleze ţinutele vestimentare impuse de un astfel de eveniment.“Stagiunea din acest an aş caracteriza-o ca fiind proaspătă în timp de criză, cu fonduri puţine, dar cu repertoriu nou care să se încadreze cu bugetul primit de la Minister. Am considerat că deschiderea trebuie să fie un eveniment în sine şi de aceea am ales “Il Trittico” (Tripticul) de Giacomo Puccini. Din păcate, publicul este prea puţin informat şi nu cunoaşte că spectacolul implică de fapt trei opere distincte, ceea ce-i oferă o și mai mare valoare. Și, fiind vorba despre trei opere într-una, am încercat ca durata fiecăreia să fie rezonabilă ”, a precizat pentru Transilvania Reporter directorul Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, Mariu Budoiu. Acesta a adăugat că, începând cu această stagiune Opera va încerca să reînvie tradiţia transformării spectacolelor în evenimente mondene. “Spectatorii sunt invitaţi la Operă înainte cu o oră de începerea evenimentului pentru a avea posibilitatea să socializeze. Nu putem impune noi o anumită ţinută pe care ar trebui să o adopte spectatorii însă, cum nu te poţi duce la cinematograf în ţinută de seară, la fel nu poţi să mergi la Operă în ţinută de cinematograf”, precizează Marius Budoiu.

Mai jos puteţi citi un fragment din lucrarea “Creaţia lui Giacomo Puccini, Culme a Genului de Operă” de Maria Cristina Vlasin:

“În anul 1917, Puccini propune formula de triptic gândit asemănător trilogiei cu prolog de Wagner, dar în sens invers. Adică, nu mai multe opere unite printr-un subiect şi prezentate în mai multe seri consecutive, ci mai multe opere într-un act, cu subiecte diferite, prezentate într-o singură seară. Subiectele sunt desprinse din estetica verista pretându-se la desfăşurări scenice rapide, concentrate, cu maximum de tensiune dramatică, tripticul puccinian constituindu-se ca o nouă modalitate de realizare a spectacolului de operă contemporană. În această lucrare Puccini, păstrând principiile afirmate în lucrările anterioare merge mai departe în direcţia atingerii celei mai înalte culmi ale expresivităţii melodismului de factură romantică, în cea mai strânsă legătură cu textul dramatic verist.

Prima dintre operele tripticului, „Il Tabarro” (Mantaua), pe un libret de Giuseppe Adami, dupa piesa „La Hauppelande” de Didier Gold, este o dramă sumbră desprinsă din viaţa tristă a muncitorilor şi hamalilor de pe cheiurile Senei. Cu o deosebită forţă reuşeşte Puccini să surprindă complexitatea vieţii efective a eroilor săi, oameni simpli, dar caractere puternice, printr-o muzică sobră, sugestivă şi descriptivă. Acţiunea concentrată şi desfăşurările rapide au impus compozitorului adoptarea unui stil vocal declamatoriu lăsând însă loc şi unor pagini de un autentic melodism puccinian, de o mare simplitate, dar de o eficacitate maximă. Aşa sunt de pildă, duetul Georgetta-Luigi, realizat într-o expresie mai puţin lirică şi mai mult disperată şi arietta lui Michele, adâncă în deznădejdea lui dureroasă. Emoţionantă prin veridicitatea situaţiilor şi sinceritatea expresiei, opera s-a înscris ca o realizare de seamă a verismului italian.

Cea de a doua operă a tripicului, „Suor Angelica” (Sora Angelica) pe un libret de Giovacchino Forzano, după o povestire florentină de la sfârşitul secolului al XVII-lea, readuce ideea morţii tragice, de data aceasta nu ca efect al răzbunării, ci ca efect al sacrificiului suprem. O dramă lirică sentimentală ce continuă pe un plan dramatismul operei anterioare, dar care nu a reuşit să se ridice la un nivel corespunzător, succesul ei fiind destul de modest.

Al treilea „act” al tripticului, „Gianni Schicchi”, opera comică pe un libret de acelaşi Giovachino Forzano, inspirat de „Cântecul al XXX-lea” din „Infernul” de Dante Alighieri, s-a înscris ca una dintre cele mai inspirate opere comice italiene. Acţiunea operei se desfăşoară la Florenţa, în anul 1299 şi surprinde figura mucalitului Gianni Schicchi, într-una dintre năstruşnicele sale isprăvi pentru care a fost aruncat în infern. De un comic molipsitor, în „Gianni Schicchi”, Puccini reînvie opera bufa italiană atât de strălucit reprezentată de Pergolesi, Cimarosa, Rossini şi Verdi. Din ea răzbate umorul, ironia fină moralizatoare, senzaţia plăcută de destindere, calităţi caracteristice noii opere în care nu împrejurările sunt descrise şi satirizate ci tipurile de caractere, psihologiile personajelor, lăcomia şi prostia unora, în contrast cu iscusinţa şi inteligenţa altora. Opera este dominată de figura lui Gianni Schicchi care, în rolul lui Buoso Donati, capata dimensiunile celor mai de seama personaje comice ale operei italiene. El domina lupta pentru avere dată între rudele lui Buoso, conducând firul acţiunii abil şi inteligent, astfel încât situaţia să-i fie favorabilă, în intenţia de a-i ajuta pe cei doi tineri, Rinuccio si Lauretta. Nu este o caricatura muzicala, nu este ironizat ci din contra, el se impune prin simplitate si inteligenta. În jurul său roiesc celelalte personaje, fiecare mânate de interese personale, personaje pe care Puccini le caracterizeaza cu finete si maiestrie.

Făra a-şi pierde din particularităţile stilistice, Puccini creează în „Gianni Schicchi” o muzică proaspată, alertă, dinamică, plină de verva si optimism, cu trasaturi contemporane, intr-o tratare vocal-simfonica riguroasa, din care razbate lirismul chiar si din paginile in care burlescul este dominant (de pilda arietta Laurettei, intr-o alcătuire simplă, cu intonaţii deduse din cântecul popular, conturându-i chipul pur şi candid, sau duetul Rinuccio-Lauretta din final, un adevărat duet al fericirii). Remarcabile sunt şi numerele de ansamblu, grupuri vocale, realizate într-o strălucită scriitură polifonică şi armonică, cu intervenţii scurte şi măiestrit utilizate, exact acolo unde dramaturgia o impune, conferind spectacolului vigoare, vivacitate şi accesibilitate.”