Sora regizorului Aureliu Manea: „Eu știu. În mintea lui este încă genial”

Pentru a-şi ajuta fratele şi pentru a-i menţine mintea activă, Viorica Manea îşi petrece şase luni pe an în România, încercând să-i ocupe timpul fratelui său cu diverse proiecte/Foto: Cristina Beligăr

Despre cel mai recent spectacol pe care l-a regizat “Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado”, regizorul Aureliu Manea spunea că este conceput pentru contemporani, unde gândurile aleargă cu repeziciunea avioanelor militare. “Mariana Alcoforado ne este contemporană pentru că ne vorbeşte despre iubire, iar de iubire nu vrem să uităm”, preciza în urmă Aureliu Manea în “Eseu despre iubire”.

Din păcate, spectacolul s-a jucat o singură dată pe scenă, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, în luna septembrie a anului 2012, când a avut loc şi una dintre rarele apariţii ale regizorului Aureliu Manea. Astăzi, majoritatea celor care l-au cunoscut vorbesc despre el la timpul trecut, deşi regizorul trăieşte, lucrează şi continuă să fie genial. “L-am întrebat dacă ai putea să alegi să fii un om normal, sănătos, să trăieşti afară, sau să fii ceea ce eşti, ce ai alege? Îmi iubesc soarta!, mi-a răspuns fratele meu”, povesteşte sora lui Aureliu Manea, Viorica. Aceasta se află la sfârşitul acestei săptămâni în Cluj-Napoca, în calitate de invitată la Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, în cadrul cărora Teatrul Naţional prezintă spectacolul „Trilogia Aureliu Manea” după trei texte regăsite într-un volum editat anul trecut de Casa Cărţii de Ştiinţă.

„Prăbuşirea”

Din motive de boală în anul 1991 fratele ei s-a retras din activitate. Se află de atunci la Căminul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică din Galda de Jos, judeţul Alba şi foarte rar are contact cu lumea de afară. Fiica lui îl vizitează câteodată, fosta lui soţie destul de rar şi, în rest, foarte puţini dintre prietenii săi îl mai caută. „Pentru el este foarte dificil să se conecteze cu cineva necunoscut. Mulţi promit că merg să îl vadă, însă prea puţini se duc”, aflăm de la Viorica Manea. În urmă cu câţiva ani Aureliu Manea a primit şi vizita regizorului Lucian Pintilie pentru a pune la cale realizarea unui film chiar în Sanatoriu, însă din lipsă de fonduri a fost nevoie de intervenţia surorii lui Rică Manea pentru producerea filmului. Scurtmetrajul „Prăbuşirea” este dedicat regizorului şi prietenilor săi de la Centrul de recuperare şi reabilitare Neuropsihică Galda de Jos şi reflectă poate, cel mai bine viaţa pe care o au pacienţii în astfel de centre. Filmul, după un scenariu de Aureliu Manea, realizat de Gheorghe Preda, a fost prezentat la Festivalul de la Montpellier şi în România la un festival în afara concursului.„Unul dintre momentele care m-a afectat foarte mult a fost atunci când una dintre bolnave care a apărut şi în film, Anişoara, a făcut cancer. Eu eram plecată în Australia şi m-a aşteptat să vin din Australia, să vadă filmul şi a murit în ziua în care l-a văzut. S-a ţinut în viaţă pentru a vedea filmul”, îşi aminteşte Viorica Manea.

„La Cluj-Napoca a montat mult, dar şi la Timişoara şi la Craiova. La spectacolul „A douăsprezece noapte”, pe care l-a montat la Cluj în 1975, în premieră, atunci a fost pentru prima dată în viaţă când am văzut sala în picioare. Cânta cu muzica de pe scenă şi refuza să părăsească sala. Era foarte greu să treci de cenzură şi pe fratele meu era foarte greu să-l îmblânzeşti, avea un fel de revoltă în el. La Turda de asemenea a lucrat mult şi la Ploiești era foarte iubit. La Bucureşti a lucrat o singură dată pentru că spunea că actorii sunt prea mari. Lucra cel mai bine cu actori puţin consacraţi care respectau tot ce spune. Piesa nu era pentru actori, ci era o entitate care trebuia să scoată în valoare textul, spunea el”, Viorica Manea

Aureliu Manea s-a născut în anul 1945 la Bucureşti şi în anul 1968 a absolvit IATC Bucureşti/Foto: captură din “The making of-Scrisorile Portugheze ale Marianei Alcoforado”

Muncă voluntară

Pentru a-şi ajuta fratele şi pentru a-i menţine mintea activă, Viorica îşi petrece şase luni pe an în România, la Sanatoriu, încercând să-i ocupe timpul fratelui său cu tot felul de proiecte. Face muncă voluntară nu doar pentru fratele său, ci şi pentru alţi pacienţi, dându-le o speranţă că ceea ce se întâmplă în jurul lor are şi o finalitate. „Am renovat şi o parte din spital, am făcut filmul în care apar şi unii bolnavi, am făcut un cor şi am avut un spectacol în Alba Iulia, am avut o expoziţie de pictură a unui pictor foarte talentat de acolo. Anul acesta am publicat şi o carte de versuri a unui poet. Nimeni nu le organizează un program sau o activitate. Din fericire, m-au ajutat cei din spital pentru că mi-au dat mână liberă să mă ocup de programe”, precizează Viorica Manea. Nu doar filmul este un proiect care l-a ţinut „alert” pe Aureliu Manea, ci şi volumul cu „Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip”, sau spectacolul pe care l-a pregătit pentru teatrul Metropolis. „Repetiţiile au avut loc în sanatoriu, apoi am primit o sală de la Căminul Cultural şi acolo am făcut repetiţii la scenă. Am construit împreună decorul şi nu ne-a ajutat nimeni, doar unii colaboratori pe care i-am găsit. A fost foarte riscant tot proiectul acesta şi nu am ştiut dacă va avea o finalitate”, a declarat Viorica Manea pentru Transilvania Reporter. Aceasta a precizat că şi-a dorit mult finalizarea spectacolului pentru efectul terapeutic care l-a avut pentru fratele său, nu atât pentru succesul piesei. „Eu ştiu. În capul lui este încă genial, dar nu mai are puterea de concentrare să ducă la bun sfârşit un proiect şi de aceea spectacolul de la Metropolis a fost o realizare extraordinară”, spune Viorica Manea. Chiar şi în condiţiile amintite, Aureliu Manea lucrează şi încearcă să găsească soluţii pentru tematicile propuse de sora lui, pentru ca în momentul în care se reîntâlnesc să discute împreună opţiunile pentru concretizarea proiectelor. „ I-am spus să se gândească la câteva piese. S-a gândit la «Scaunele» lui Ionescu şi apoi s-a gândit la Sartre, «Cu uşile închise». Din nou însă, trebuie găsiţi actori, să-i duci, să-i aduci, trebuie să găseşti un teatru care să-şi asume un risc”, subliniază Viorica Manea.

Secvenţă din spectacolul “Scrisorile Portugheze ale Marianei Alcoforado” cu Crina Mureşan în rolul Marianei/Foto:Captură video

„Numai în teatru crede”

Ceea ce îi apropie pe fraţii Manea este nu doar diferenţa mică de vârstă, de doar doi ani, ci şi un anume perfecţionism în realizarea lucrurilor. „Eu am făcut ştiinţe exacte şi aveam discuții interminabile despre metafizică şi ştiinţă. Aveam dezbateri serioase acasă, din copilărie până în studenţie. Ca şi copil era un artist. Prima lui regie a făcut-o când avea patru ani şi eu aveam doi ani: mi-a dat să beau bere, să vadă dacă merg drept şi mama m-a găsit dormind în cămară. Făceam teatru în curte, cu alţi copii, ne puneam mileuri pe cap. Amândoi ne-am născut la Bucureşti, am mers pentru o perioadă în Timişoara, dar am primit educaţie în Cluj. Tot timpul a fost pasionat de teatru, dar nu ştia că vrea să facă regie. A dat la teatru la bucureşti, şi n-a intrat, dar s-a deschis clasă de regie şi atunci a intrat acolo”, aflăm de la Viorica Manea. Fratele ei nu s-a bucurat foarte mult timp de o viaţă personală, din cauza preocupării sale constante pentru teatru. Tot timpul citea, studia, şi chiar şi acum îşi aduce aminte lucruri extraordinare, spune sora lui. „Este un tip destul de sensibil, ceea ce n-a fost în favoarea lui. Dacă era mai bătăios poate că nu s-ar fi îmbolnăvit atât de des şi ar fi fost înţeles. Tot timpul este preocupat de ceva care să dea valoare la ceea ce se întâmplă pe scenă. E conştient şi spune că teatrul este efemer”, declară Viorica Manea, adăugând că foarte trist este că nu există astăzi nimic înregistrat din cariera regizorului, iar fotografii sunt foarte puţine.

„Aş da oricât dacă aş şti că există o şansă pentru el. Dar nu există. În străinătate, în schimb, există mai multă compasiune. Acum să îl dislochez de acolo după câţi ani a fost internat, mi se pare imposibil. Lumea tot timpul s-ar uita la el ca la un bolnav de nervi. Există o percepţie că dacă ai o boală psihică eşti mai jos decât restul lumii, ceea ce este o prejudecată mai mult decât greşită”, Viorica Manea

Optimist incurabil

În ceea ce privește subiectul sensibil privind starea de sănătate a regizorului, sora lui precizează că întotdeauna vor exista prejudecăți cu referire la bolnavii psihic „Prin educaţie s-ar putea schimba ceva în toată această concepție greșită, dar nu numai prin educație. Este nevoie de acţiuni active, de întâlniri cu acești oameni, să vezi că şi ei gândesc la fel ca oricare dintre noi. Dacă eşti bolnav de ficat nu se uită nimeni urât la tine, dar dacă eşti bolnav psihic eşti privit cu suspiciune. Peste tot este prejudecata asta, dar aici în România este mult mai accentuată”, subliniază Viorica Manea. Aceasta mai declară că fratele ei a fost întotdeauna privit cu susceptibilitate atât în mediul teatral cât și în afara lui. „În orice domeniu când începi un proiect, cu cât înaintezi îţi dai seama că poţi să ai o soluţie mai bună. Pe el întotdeauna îl priveau cu susceptibiliatate: Aaa, nu ştie pentru că e aşa. Dar eu ştiu că şi în domeniul meu în timp ce lucrez am o idee mai bună şi o aplic în locul celeilalte. Asta nu înseamnă că am o problemă cu nervii. La el astfel de cazuri se întâmplau și odată ce ai un diagnostic ești privit altfel. Acești oameni, cum este și fratele meu, au un geniu și cu atât mai mult ar trebui să li se acorde sprijin. L-am întrebat de multe ori de ce nu mai scrie şi îmi răspundea că tipul care venea şi îi dicta nu mai vine”, spune Viorica Manea. Fratele ei niciodată nu şi-a exprimat în scris boala și a încercat întotdeauna să evite să arate că este bolnav. „Este un pudic şi un gingaş fratele meu. Este un optimist incurabil şi un inocent fără pereche. Inocenţa a făcut ca teatrul lui să fie aşa de frumos”, declară Viorica Manea.

„Lucrez, asta e important”

Într-o scrisoare pe care Aureliu Manea i-o adresa surorii sale în data de 06.03.1989, regizorul vorbea despre bucuria de a trăi și despre importanța de a lucra în continuare: „Spectacolul cu Trei surori de Anton Pavlovici Cehov a ieşit extraordinar. Am lansat o actriţă care mi-a devenit prietenă bună şi confidentă. Aş vrea să mă recăsătoresc. Voi lucra în continuare teatru şi mă voi bucura de viaţă. Dar am nevoie de o a doua soţie. M-am plictisit, nu mai suport singurătatea. Să ai încredere în mine. Eu am echilibru şi nu greşesc. Să-mi trimiţi vedere frumoase din Australia […] Lucrez, asta e important. Şi sunt sănătos!” încheie Aureliu Manea scrisoarea către sora lui. Într-un alt mesaj adresat surorii sale, regizorul se declară din nou fericit pentru posibilitatea de a lucra, „aşa cum au recomandat medicii”. Terapia prin artă este şi modul prin care Viorica Manea încearcă să-şi „vindece” fratele. Pentru volumul „Texte regăsite. Sfârșitul lumii va fi un clip”, i-au trebuit Vioricăi Manea zece ani pentru a recupera scrierile: trei piese de teatru, o nuvelă şi un eseu. „Nu am ideea de unde îmi iau puterea, dar trebuie cineva să facă ceva pentru ei. Mă bucur că am puterea, dar e foarte greu să te lupți cu sistemul. Îi ridici pe aceşti bolnavi la un nivel şi când pleci se pierde toată munca. Pentru ei, pentru bolnavi există însă speranţa”, consideră Viorica Manea.

[stextbox id=”custom”]Aureliu Manea s-a născut în anul 1945 la Bucureşti. În anul 1968 a absolvit IATC Bucureşti și a debutat în acelaşi an la Teatrul Naţional din Sibiu cu piesa „Rosmersholm” de Ibsen. Este considerat un „lider spiritual” al generaţiei sale, un „vizionar”, „un preot al religiei teatrului” a cărui artă „s-a convertit în mitologie. Printre spectacolele pe care le-a montat se numără „Anotimpurile” de Arnold Wesker, „Philoctet” de Sofocle, „Britannicus” de Racine, sau „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare. La Teatrul Național din Cluj-Napoca a montat între 1973 și 1986 peste zece spectacole printre care „Jocul dragostei și al întâmplării”, „O noapte furtunoasă” sau „Execuția se repetă”. Aureliu Manea a publicat și trei cărți:„Energiile spectacolului”, „Spectacole imaginare” și „Texte regăsite”.[/stextbox]

Spectacolul „Trilogia Aureliu Manea” în regia lui Gábor Tompa poate fi văzut pe scena Teatrului Naţional din Cluj în data de cinci octombrie, de la ora 17.00 în Studio Euphorion.