Lucia Stanescu – o viaţă pe scena

La 86 de ani, Lucia Stănescu îşi lansează în oraşul care i-a marcat cariera volumul autobiografic, „A fost o viaţă sau un vis?”, mărturii pe care le-a scris în decursul unui an. Dezvăluind pentru prima dată marelui public viaţa şi strălucita carieră a marii artiste, volumul oferă mărturii despre lumea artistică şi societatea românească din perioada interbelică prin ochii sopranei Lucia Stănescu.

„A fost o viaţă sau un vis?” este volumul pe care îl prezentaţi în aceste zile la Cluj. Este o carte de suflet?

M-am legat de o dată importantă pentru mine, personal, şi am sperat să duc la bun sfârşit această noutate în viaţa mea la sfârşitul vieţii. M-am gândit că poate este chiar o datorie să las ceva în urma mea, dincolo de marile succese despre care s-a scris, care să rămână pentru toată lumea şi pentru cei de vârsta mea şi mai ales pentru cei născuţi puţin înainte de Revoluţie sau după Revoluţie. Trebuie tineretul să ştie adevărul, pentru că în învăţământ s-a creat o altă nouă istorie, cu totul diferită de istoria României. Volumul cuprinde o mărturie a unor vremuri care trebuie cunoscute aşa cum au fost. Am scris cartea cu multă sinceritate, cu multă răspundere şi cu mult adevăr. Viaţa mea personală cu surprizele ei, viaţa mea artistică şi totul împletit cu destinul României. Cartea este dedicată României şi Italiei, pentru că jumătate de viaţă am trăit-o în patria mea şi aproape 40 de ani într-o ţară care m-a adoptat cu înţelegere şi generozitate. Este foarte bine exemplificată şi viaţa mea, şi a ţării.

Cum aţi ajuns la acest titlu al cărţii?

În primăvara lui 2011 m-am gândit că această carte trebuie să aibă şi un titlu. Nu ştiu cine mi l-a şoptit, nu îndrăznesc să spun că Dumnezeu s-a gândit la un lucru mărunt ca ăsta, dar m-am gândit la tot ce cuprinde atât de tulburător aş putea spune, încât să te provoace să te gândeşti că de fapt e un vis. Şi nu uitaţi că eu sunt o artistă şi probabil şi asta a influenţat sentimentalismul din acest titlu.

Care sunt amintirile din oraşul de pe malul Someşului?

Amintirile care mă leagă de Cluj sunt pe locul doi. Ceva foate puternic mă leagă de locul unde m-am născut: Someşul Rece. Acest loc este prezent şi în carte. Eu îmi iubesc foarte mult satul. Clujul îl iubesc pentru alte motive, Clujul de altădată, la fel cum iubesc şi Bucureştiul. Toate studiile le-am făcut la Bucureşti. Din 1930, când aveam patru ani, am ajuns la Bucureşti, iar familia mea a avut grijă să îmi dea o educaţie artistică. Acesta a fost destinul meu. Toate vacanţele mari le-am petrecut la Someşul Rece, acolo unde era o lume a mea. În acelaşi timp, Clujul a fost baza mea solidă în meserie, nu doar de cântăreaţă la Operă, ci şi de profesoară la Academia de Muzică. Destinul a vrut să fiu şi director de Operă, timp de cinci ani lungi, plini de evenimente de tot felul. Nu a fost foarte uşor, dar lumea din Operă a înţeles că, dacă nu muncim în mod serios, vom rămâne în Cluj. Am ajuns în turnee nu oriunde, ci în Italia, înfruntând italienii, care de la naştere respiră operă. A fost foarte greu de pornit şi de fiecare dată turneul a avut aventuri foarte dificile.

În momentul în care v-aţi retras de pe scenă, a putut activitatea de la catedră să înlocuiască acele sentimente din timpul spectacolelor?

Nu a fost uşor. Scena este ca un drog, în sensul bun al cuvântului. Eu, care sunt o sentimentală la extrem, am făcut o mică şcoală particulară de canto. A fost o soluţie tampon care a funcţionat doi ani. Atunci scena nu am mai simţit-o ca o rană, a fost cicatrizată de aceşti tineri minunaţi care veneau să studieze cu mine. S-a creat apoi o catedră de canto la Conservatorul din Livorno, unde studenţii mei au dat examen şi au intrat la catedră. Mi-am deschis astfel o altă cale ca să mai trăiesc în această meserie. Întotdeauna am iubit tineretul şi vocile de calitate şi am încercat să îi ajut pe cei tineri la început de carieră. Pentru mine, tineretul este un medicament, la fel şi clima din Italia. Din motive de sănătate am ales să rămân în Italia. Clima a fost cea mai importantă pentru mine, egoist vorbind.

Care vă sunt amintirile despre publicul clujean de Operă?

A fost un public cinstit şi educat. Italienilor, când nu le place ceva, se trezesc ca la meci, când nu le place un gol, dar publicul din Cluj e pretenţios, totdeauna când nu erau entuziasmaţi îi cunoşteai după aplauze, dar nimeni nu zicea nimic. Publicul clujean îl cunoşteai după consistenţa aplauzelor. Tineretul trebuie să se lase contaminat de această artă, astăzi când există atâtea drumuri deschise, care în trecut nu existau. Totuşi, tinerii trebuie să ştie că departe de casă nu este uşor. La un moment dat, nu mai contează banii. Exodul de tineret nu face bine ţării, dar nici vouă, tinerilor. Eu am cunoscut mulţi tineri care nu vor să recunoască faptul că se simt chinuiţi departe de ţară.

Personal, susţineţi montările moderne ale spectacolelor de Operă?

Eu sunt pentru calea de mijloc. Nu încurajez obscenităţile în scenă, tinerii nu au nevoie. Nu au nevoie nici Verdi, nici Puccinni, nici Wagner, nimeni. Este nevoie de frumuseţea sunetului. Calea de mijloc este cea mai sănătoasă. Extremele nu duc la nimic. De la Festivalul Viva Vox mi-ar plăcea să am surprize plăcute. Voi încerca să asist la cât mai multe spectacole. Eu iubesc tineretul şi nu se poate să nu ţâşnească măcar unul. Uniformitatea în această meserie nu există. România este la mijlocul drumului în privinţa Operei şi al succeselor interaţionale. Ţara dă cântăreţi unul şi unul, ceea ce este foarte important. Asta nu se putea înainte când aveai nevoie de viză. Se dorea, dar nu era posibil.