Graţie şi excelenţă

Fosta prim-balerină a Operei de Stat din Viena şi actuala directoare a Şcolii de balet din cadrul prestigioasei instituţii vieneze, Simona Noja este considerată o Nadia Comăneci a dansului artistic. Născută în Huedin şi educată la Cluj-Napoca,   românca a ajuns să danseze pe cele mai mari scene ale lumii. Transformarea ei într-o lebădă neagră s-a făcut însă doar prin ani şi ani de muncă, călăuziţi de focul viu al dansului şi, bineînţeles, datorită talentului său unic. Cu o delicateţe şi o ţinută impecabilă specifice balerinelor, Simona Noja este nu doar o mare artistă, dar şi un om de o educaţie aleasă. Plecată de peste 20 de ani din ţară, vorbeşte fără cusur graiul românesc. În plus, vorbeşte alte patru limbi străine, la fel de repede şi la fel de cursiv. Modestă, aşa cum sunt toţi oamenii cu adevărat mari, Simona Noja crede că nu este un caz singular, dar recunoaşte că educaţia primită în Ardeal a pus bazele pentru tot ceea ce a urmat. Recunoscătoare faţă de toţi dascălii care au îndrumat-o în carieră, balerina este acum, la rândul ei, mentor şi călăuzitor pentru tinerii talentaţi care aspiră să intre în paşi de dans în elita mondială a acestei arte. Şi pentru că este aurul nostru din Ardeal, Simona Noja a fost invitată să reprezinte imaginea Clujului în cursa pentru Capitală Culturală Europeană în 2021.

Tocmai v-aţi întors în ţară. Ce sentimente vă acaparează de fiecare dată când reveniţi în acasă, în România?

Sunt foarte bucuroasă că, de data aceasta, s-au concretizat şi nişte întâlniri care sper eu să fie benefice pentru elevii de la Liceul de Coregrafie (nr. red. – Liceul „Octavian Stroia”) sau pentru toţi elevii care îşi doresc să urmeze baletul. Şi mă bucur, dacă pot să contribui la descoperirea de talente pentru dans în Ardeal.

Aţi afirmat deseori că România este o mină de talente. Aţi descoperit deja copii care vor să vă calce pe urme şi au totodată talentul necesar?

Cred că talentul trebuie descoperit. Sunt foarte mulţi copii doritori. Nu ştiu  însă în ce măsură reuşim noi să-i convingem să se prezinte la examenul de admitere la Liceul de Coregrafie. Părinţii trebuie să vadă destinul, educaţia şi viitorul copiilor puţin diferenţiat. Un copil la 9 ani şi jumătate nu ştie dacă vrea să devină balerin sau balerină. Dar această şansă, să facă dans un an, doi, trei, să facă ceea ce-i place şi ceea ce-i aduce bucurie, nu trebuie ratată. Este bine pentru sănătate, învaţă disciplină, învaţă respectul de sine şi intră în contact cu propriul corp într-o manieră estetică.

Ştiu copiii la vârsta de 9 ani că iubesc într-adevăr dansul? Dumneavoastră aţi simţit că acesta o să vă fie traseul în carieră?

Tocmai că nu. Eu sunt exact exemplul că nu. Există totuşi şi copii excepţionali, care ştiu de la 9 ani ce vor să facă mai departe. Soţul meu, de exemplu. El la 9 ani ştia exact şi unde va dansa. A văzut Opera din Viena şi stia că el va fi prim-balerin. Şi aşa a ajuns. În schimb, eu am fost copilul care a spus „Pe mine nu mă interesează baletul, pentru că este extrem de obositor în comparaţie cu gimnastica”. Îmi aduc aminte că eram la şcoala de balet şi spuneam „Doamne, ce plicitisitor…”. Deci, nu poţi să ştii niciodată…

Şi câtă muncă presupune? Câtă munca a însemnat pentru dumneavoastră? Ce sacrificii, compromisuri aţi fost nevoită să faceţi pentru a creşte frumos profesional?

Educaţia prin dans clasic te învaţă, de fapt, că doar dacă treci prin anumite obstacole, creşti. Ca în basme… Trebuie să treci obstacolul acesta şi celălalt ca să ajungi la merele de aur. Dansul te învaţă această disciplină esenţială pentru întreaga existenţă şi întreaga educaţie. Eu cred că tocmai aici este secretul educaţiei. Îţi oferă şansa de a te confrunta singur cu  nişte obstacole, pe care, după ce le depăşeşti, realizezi ceva. Realizezi că ţi se datorează numai ţie acest succes.

Unde intervine rolul pedagogului? Sunteţi, la rândul dumneavoastră, formatorul viitoarelor talente. Simţiţi că aveţi această menire?

Este o întreagă filosofie despre rolul pe care dascălul îl are în formarea tinerilor. Cred că, în pedagogie, numai 30% este teorie, iar restul de 70% este caracter. Când am început să predau, ca orice ucenic în ale pedagogiei, am avut diverse temeri. Însă după ce începi şi te confrunţi cu diverse obstacole pe care oricum le ştii din trecut, ajungi la concluzia că, de fapt, caracterul pedagogului este mai important decât ştiinţa lui. De-a lungul timpului, când dansam în străinătate, am avut profesori impecabili, nu le găseai niciun cusur. Însă uman, erau atât de dificili, tragici de-a dreptul. Atunci am realizat că într-adevăr caracterul meu de profesor este foarte important pentru elevii mei.

Sunteţi o profesoară severă?

Eu personal  nu cred că sunt severă. Însă, luând în considerare ce zic elevii mei, toţi cei 130 de copii, părerea lor este că sunt foarte severă.

Se spune că în dans nu contează vârsta. Pasiunea rămâne mereu vie. Aşa este?

Da, într-adevăr. Şi la şcoala din Cluj este ceva cu totul diferit. Ceea ce poate şcoala  de balet din Cluj, în comparaţie cu alte şcoli, şi din lume şi din ţară, nu poate nimeni. Ea a reuşit să nu distrugă această iubire faţă de dans. Poate sună paradoxal. Să mergi la şcoala de dans şi să-ţi distrugă iubirea pentru dans. Se întâmplă însă. Se ucide exact acea latură de speranţă, de creativitate, acel „ceva” pe care şcoala din Cluj a ştiut întotdeauna să-l conserve. Ţin minte, îmi povestea o profesoară foarte dură, foarte severă, că noi, aici în Ardeal, avem o calitate. Noi nu distrugem copiii. La sens figurat, aceasta este sarcina cea mai dificilă a unei şcoli: să cultive creativitatea lor, fără a distruge filonul de puritate care te duce mai departe.

Există în continuare o prejudecată care sălăşluieşte la noi cu referire la meseria de balerin, respectiv balerina. Pare o meserie mai puţin … concretă?

Nu cred că în România sunt mai multe prejudecăţi faţă de profesia de dansator, balerin ca în alte ţări. Punctul dificil vine de la aspectul financiar. Este costisitor să întreţii un copil la o şcoală de balet. Dar sunt şi părinţi în România care îşi permit acest lucru. Eu la Viena am copii din România care învaţă acolo şi unde părinţii suportă toate cheltuielile. Problema este alta, părinţii copiilor trebuie convinşi. Aici intervenim noi, pedagogii.   Ştiţi, s-au făcut nişte studii, în funcţie de profesii. Şi concluzia a fost că dansatorii se situează în primele 10 procente ale populaţiei ca inteligenţă. Un dansator la 35 de ani în orice domeniu îl pui, el îţi face faţă. Pentru că are toate această experienţă care este foarte importantă pentru conturarea personalităţii.

L-aţi îndrumat şi pe fiul dumneavoastră pe acest drum….

Băiatul meu a făcut balet, era potrivit pentru profesia asta, dar a fost alta alegerea lui. El a preferat desenul şi a mers la Şcoala de Arte Plastice şi acum dă la Informatică. Nu am insistat atunci. Nu îi oblig nici pe elevii mei de la şcoală, în poziţia de director, să continue cursurile, dacă nu mai vor. Atunci nici pe fiul meu nu l-am obligat.

Veţi susţine imaginea Clujului în cursa pentru Capitală Culturală în  2021. Ce şanse reale are Clujul?

Eu sprijin din toată inima proiectul, dar clar este nevoie de muncă. Dar, aşa cum am spus, important nu este cultul personalităţii, ci să încercăm să lucrăm împreună. Trebuie să descoperim cum putem sluji această idee pentru Cluj-Napoca.

Text: Ramona Costea/ Foto: Dan Bodea