Anamaria Beligan, la Cluj: Unii scriu pentru a fi celebri, eu scriu pentru a explica copiilor mei lumea greu de explicat din care provin

Anamaria Beligan, fiica cea mare a actorului Radu Beligan, a fost prezentă în aceste zile la Cluj pentru lansarea celei de-a doua ediţii a volumului de nuvele „Ȋncă un minut cu Monica Vitti”, dar și pentru a prezenta în fața studenților de la Facultatea de Știinte Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC), alături de producătorul Valeriu Câmpan, un film-eseu despre Spitalul de Psihiatrie Gătaia (Timiş). La începutul anilor ’80, filmul, intitulat Latitudine nordică… longitudine estică, a stârnit furia rectorului Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, care l-a confiscat. Anamaria Beligan, care a semnat scenariul şi regia, împreună cu Valeriu Câmpan, autor al imaginii, au reuşit să facă, în secret, o copie şi, astfel, filmul a putut fi vizionat, pe ascuns, de multe cercuri de studenţi şi oamenii de cultură. Am aflat mai multe despre contextul realizării filmului, dar și despre postura sa de regizor și „povestaș”, de la Anamaria Beligan cu ocazia reîntoarcerii sale la Cluj din „nu foarte îndepărtata” Australie.

Reporter: În 2012 ați fost ultima dată la Cluj, în compania tatălui dumneavoastră Radu Beligan, cu ocazia lansării volumului “Scrisori către Monalisa”. Au trecut aproape trei ani de atunci?Cum s-au scurs acești ani pentru dumneavoastră?

Anamaria Beligan: Dacă ne uităm la peisajul global, în ultimii ani s-au întâmplat numai lucruri nefericite: războaie, cutremure, catastrofe de tot felul, epidemii, ISIS. Dacă la o primă vedere lucrurile merg din ce în ce mai rău, în microcosmosul fiecăruia dintre noi viața merge înainte. Pe plan personal pot să vă spun că fiica mea cea mare s-a căsătorit, fiica cea mică a terminat facultatea și este arhitect, iar mama mea, care mi-a fost prietenă, soră și colaboratoare din păcate a părăsit această lume în 2012. S-au întâmplat și lucruri bune și mai puțin bune. Am trecut printr-o perioadă de mare tristețe și câteva luni nu am fost în stare să mă apropii de masa de scris, dar acum totul și-a reintrat în normal. De asemenea, sunt foarte mândră că partenerul meu de viață, Valeriu Câmpan, a făcut un lungmetraj în calitate de operator, o coproducție australiano-timoreză. Filmul a luat un premiu internațional și el, la rândul lui, a obținut pentru imagine două prestigioase premii australiene. Am venit împreună în România în această perioadă și tot împreună ne-am întâlnit la Cluj cu studenții FSPAC pentru o discuție pe marginea filmului pe care l-am realizat în facultate, cu mult, mult timp în urmă.

R.: Povestiți-ne puțin despre contextul realizării acestui film, Latitudine nordică… longitudine estică,  la care ați semnat scenariul și regia. De ce atunci și de ce Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, Timiș?

A.B.: Este un documentar pe care l-am făcut la 19 ani care a provocat mare scandal la vremea respectivă pentru că a fost realizat într-un loc care nu figura pe hartă. Existau foarte multe mituri în jului acestui loc. Ce este adevărat este că acolo era un fel de atelier de creație, neoficial, unde multă lume se interna pentru a avea timp să creeze. Eu eram studentă în anul doi la regie, Valeriu era colegul meu operator și el a insistat să facem un film acolo, în județul Timiș. Filmele de examen aveau o temă clară, iar în cazul anului nostru era portretul unei persoane care aduce o inovație în societate. Aveam deja o doamnă care făcuse niște descoperiri arheologice, dar ne-am propus ca prin mijloacele noastre și cu propriul echipament să realizăm un al doilea film de examen. Directorul spitalului de psihiatrie din Gătaia, Radu Ricman, de altfel o prezență foarte flamboaiantă, pusese în practică un tratament prin muncă pentru prima dată în România, ergoterapia. Astfel, găsind unghiul inovator, i-am propus rectorului nostru portretul acestui medic psihiatru și am obținut aprobarea de a realiza materialul.

R.: V-ați trezit astfel, peste noapte, într-un spital de nebuni.

A.B.: Da, a fost șocant la început, până la urmă unde poți să ajungi mai rău decât la balamuc?. Însă am simțit și un sentiment de eliberare. Eram în viață, nu ni se întâmplase nimic rău, nu eram torturați, eram înconjurați de oameni ca și noi și astfel ne-am integrat în peisaj.

R.: Ce ați urmărit în acest film?

A.B.: Nu am vrut să fac un film documentar, nu am vrut să fac nimic despre ce se întâmplă acolo. Unii dintre oamenii din acel spital erau acolo să creeze sub pretextul tratamentului și dacă am fi deconspirat asta nu era bine nici pentru ei, nici pentru medici. Am vrut să fac astfel un film-eseu despre România ca spital de nebuni pentru că existau niște paralele extraordinare. În primul rând era o „insulă” populată în mijlocul unei păduri, această insulă fiind înconjurată de un gard de sârmă ghimpată. În plus, acest doctor avea „nebunia” de a împușca ciori. Atunci am realizat că o metaforă mai puternică pentru ce se întâmpla atunci în România nu am fi găsit. La început am început să filmăm oamenii care se aflau sub tratament prin muncă, așa cum îi vedeam în fiecare seară la telejurnal în societatea noastră minunată. Doar că pe coloana sonoră se auzea romanța lui Jean Moscopol, Minciuna. Am făcut și o secvență cu imagini sugestive despre nebunia de dincolo de fațadă, în a treia parte a filmului ne-am întors la aceleași figuri de la început pentru a vedea tragicul în care trăiesc, urmând un interviu cu doctorul care ne spune cât de bine merge totul. Finalul cuprinde o scenă cu un sărut, însă nu ca în filmele de Hollywood. Când am proiectat filmul la examen profesorii au fost foarte impresionați de imagine. În ceea ce mă privește, am fost luată la întrebări în legătură cu mesajul filmului, dat fiind că noi ca regizori eram formatori de conștiință.

R.: Ce vi s-a reproșat și ce sentimente ați avut atunci?

A.B.: În primul rând că abordasem tematica inventatorului pătrunzând în conul de umbră al realității, într-un loc unde camerele de vederi nu aveau ce căuta, cu atât mai puțin o metaforă a sistemului. M-a luat la anchetă după examen, m-a ținut patru ore pe scaun interogându-mă non stop. Sentimentul meu a fost că ceva foarte grav se întâmplă în țara mea. Atunci m-am întrebat pentru prima dată cum voi putea supraviețui în acest sistem când orice încercare de a fi tu însăți îți este retezată. M-a speriat foarte tare deși m-am pregătit pentru acest interviu. Mama mea mă sfătuise să zâmbesc tot timpul, să îl privesc în ochi pe rectorul meu și așa am supraviețuit. Mi-a dat nota patru, mie care eram șefă de promoție, dar port acest patru și acum ca un blazon de onoare. Filmul ne-a fost confiscat deși nu era proprietatea lui sau a școlii, dar după câteva luni am reușit să realizăm o copie după original. Am început să facem mici proiecții interzise între colegi, cu oameni de cultură. După facultate a avut loc un festival studențesc unde am înscris și acest film. Deși profesorii s-au opus, președintele juriului, domnul Fănuș Neagu, a insistat să vadă filmul și până la urmă a fost chiar premiat. Când am plecat din România filmul l-am luat cu noi, a fost digitalizat și l-am adus la Cluj studenților, pentru a stârni discuții și întrebări pe baza lui.

R.: Ați venit la Cluj-Napoca și pentru lansarea celei de-a doua ediţii a volumului de nuvele „Ȋncă un minut cu Monica Vitti”.

A.B.: Într-un fel există o legătură neintenționată între film și carte pentru că această carte, respectiv nuvela „Ȋncă un minut cu Monica Vitti” este tocmai despre aventurile din subconștientul unui student la cinematografie din perioada aceea. Cartea este scrisă din perspectiva unui emigrant într-o lume cu totul diferită care încearcă să reconcilieze lumea dementă a trecutului, aproape suprarealistă, cu lumea prezentului.

R.: După plecarea în Australia v-ați apropiat de literatură, ați avut și o perioadă în care ați predat la Australian Film and Television School din Sydney. Vă identificați mai mult cu postura de regizor, de scriitor sau de profesor?

A.B.: Când am lansat volumul „Dragostea e un Trabant”, în 2003, de fapt un contrapunct la cartea „Ȋncă un minut cu Monica Vitti”, acesta a făcut parte dintr-o nouă colecție intitulată Povestași români, apărută la Editura Curtea Veche. Mi-a plăcut mult ideea de povestaș care însumează, de fapt, esența a ceea ce sunt eu. Unii scriu pentru a fi celebri și pentru a intra în anale, eu scriu pentru că sunt mamă și pentru a explica copiilor mei, născuți în Australia, lumea greu de explicat din care provin. A face film înseamnă a povesti, la fel și a scrie o nuvelă. Pentru mine epicul este foarte important, eu nefiind o natură poetică. Astfel epicul se poate exprima și prin film și prin cuvânt. Pentru a scrie o nuvelă îți trebuie câteva săptămâni și poți să o faci printre picături, printre alte lucruri. Echivalentul în limbaj cinematografic al nuvelei este filmul de lungmetraj pentru care îți trebuie ani de zile să îl realizezi. De ce să cheltuiesc zece ani și extrem de multă energie, când pot să spun aceeași poveste mult mai economic?. După aceea nu am decât să transpun povestea pe ecran. În ceea ce privește latura mea de profesor, aveam atunci 24 de ani și nu pot să spun că eram foarte încântată. A fost o onoare, dar era oarecum stânjenitor pentru că nu aveam experiență, deși trecusem prin foarte multe. Mai târziu am predat și lingvistică, dar chemarea mea era să fiu povestaș.

R.: Aveți un anumit scenariu sau o anumit nuvelă pe care vă doriți să le vedeți transpuse pe ecran?

A.B.: Da, chiar și acum caut colaboratori, mai ales că ceea ce am scris până acum este foarte cinematografic deja, dar îmi este greu să le traduc în limbaj corespunzător pentru ecran.

R.: Urmăriți ce se întâmplă în cinematografia din România?

A.B.: Urmăresc ce se întâmplă în multe cinematografii și sunt foarte mândră când aud câte ceva despre succesele românești. În Australia cinema-ul face mult parte din discursul general și identitar al australienilor. Din păcate, toate talentele merg la Hollywood. Asistăm la apariția unei democratizări fără precedent a cinematografului și acea cameră-stylo a lui Dziga Vertov începe să devină o realitate. Înainte cinematograful aparținea doar celor care aveau mijloacele de producție și de distribuție, dar acum lucrurile s-au schimbat.

R.: V-aș mai întreba dacă simțiți de multe ori depărtarea între țara în care trăiți și cea în care v-ați născut. Aveți astfel de sentimente de dor?

A.B.: Nu simt această depărtare pentru că sunt în legătură permanentă cu prietenii mei. Există atâtea moduri în care putem coresponda. Dacă stai să te gândești, un drum de la Melbourne la București este de 19 ore, ceea ce nu este foarte mult. Vin în fiecare an în România, acasă vorbesc românește, pe pereți am tablouri de pictori români, ținem toate sărbătorile, am un perete de icoane pe sticlă, am leuștean în grădină. Până la urmă toți trăim într-un spațiu mental pe care ni-l creăm singuri. Primordial sunt româncă și nimic nu va schimba lucrul acesta pentru că primii 23 de ani din viață i-am trăit în România. Formarea și educația mi-am făcut-o aici și restul sunt straturi care se adaugă acestora.

R.: Spuneați că reveniți în fiecare an în țară. Vă întâlniți de fiecare dată și cu tatăl dumneavoastră, maestrul Radu Beligan?În ce relație sunteți cu dânsul și cum erau relațiile când erați încă în România?

A.M.: Sigur, ne întâlnim de fiecare dată și avem o relație normală între un tată și o fiică. Categoric, înainte eram din tabere opuse. Tatăl meu este „înjurat” de unele voci că a făcut parte din CC, sau din Marea Adunare Națională, dar eu am cunoscut lucrurile din culise și pentru a putea face anumite lucruri trebuiau făcute și compromisuri. Sub directoratul lui s-au făcut multe lucruri bune, nu doar la Teatrul Național, inclusiv spectacole cu subtext, cum erau Romulus cel Mare sau Richard al III-lea, dar și la Teatrul de Comedie pe care el l-a înființat. Era realmente un teatru de avangardă, avea o echipă de aur și toate s-au făcut sub directoratul tatălui meu. Atunci s-a pus în scenă spectacolul „Rinocerii” de E. Ionescu, apoi tatăl meu l-a jucat pe Berenger  în „Ucigaș fără simbrie”. Vreau să spun că s-au întâmplat și lucruri bune deși în epoca în care trăim, a aparențelor și a superficialității, se vede doar primul strat. Întâmplător, tatăl meu a fost membru de partid când chiar credea în stânga și, ca urmare, nu trebuie să îi omorâm pe acești oameni pentru asta. Paradoxul este, deși îmi voi atrage oprobriul din partea așa-ziselor elite intelectuale, eu am fost întotdeauna anti-comunistă, dar în Australia sunt de stânga. Stânga acolo nu este același lucru cu ceea ce înseamnă comunismul aici. Când spui stânga te gândești la sindicate care luptă pentru ca oamenii să nu moară la locul de muncă, la îngrijirea gratuită a sănătății, te gândești la opt ore de muncă, la învățământ gratuit. Asta înseamnă pentru mine stânga. În general, în Australia, cam toți intelectualii și universitarii sunt de stânga, dar asta nu înseamnă că sunt diabolici. Trebuie să învățăm să ne acceptăm unii pe alții.

 [stextbox id=”custom”] Anamaria Beligan este fiica cea mare a actorului Radu Beligan, fiind stabilită de 33 de ani în Australia. S-a născut la 15 noiembrie 1958, la Bucureşti, unde a şi copilărit. Este absolventă a Liceului de Engleză “C.A. Rosetti” din Bucureşti şi a Secţiei de regie de film (promoţia 1981) a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale”. După absolvire este regizor la Studioul “Alexandru Sahia” din Bucureşti, iar în 1982 părăseşte România şi, după şapte luni petrecute într-un lagăr din Germania, emigrează în Australia. Lucrează ca scenarist şi regizor, la Melbourne, şi predă la Australian Film and Television School din Sydney. În 1988, înfiinţează, alături de partenerul ei, operatorul de film Valeriu Câmpan, compania independentă de producţie Athanor. Obţine un masterat în lingvistică la Universitatea Monash din Melbourne şi premiul Editurii Cambridge University Press pentru rezultatele universitare. Un curs de “Creative writing”, din cadrul masteratului, o va impulsiona să scrie şi să se apropie de literatură. Scrierile ei au apărut în diverse publicaţii australiene (RePublica, Voices, Quadrant), româneşti (Arc, Orizont, Ramuri, Vatra, Familia, Literatorul) şi electronice (Exquisite Corpse, Respiro, Lolocur), precum şi în mai multe antologii australiene şi româneşti (de pildă, Cartea cu bunici, apărută la Humanitas, în 2007). A debutat editorial cu volumul de proză scurtă, Încă un minut cu Monica Vitti (Polirom 1998), care va apărea şi în varianta engleză, A Few More Minutes with Monica Vitti (2002; ediţia a II-a, 2006), care a fost bine primit nu numai în România, ci şi în Australia, fiind una din cele trei cărţi de proză scurtă nominalizate pentru un premiu australian. La aceeaşi editură din Iaşi va publica romanul Scrisori către Monalisa (1999; ed. a II-a 2012), care a fost în topul de vânzări mai multe luni. Ultimele două cărţi (Dragostea e un Trabant, 2003, şi mamabena.com, 2005; ediţie în engleză în 2006) au apărut la Editura Curtea Veche, tot din Bucureşti, al doilea titlu fiind un roman despre emigranţii români, acţiunea petrecându-se deopotrivă în România şi în Australia. A mai publicat antologia Un craniu remarcabil (2011) şi romanul Windermere: dragoste la a doua vedere (2009, ed. în engleză în 2010). Cărţile, scrise direct în engleză, au fost traduse împreună cu mama ei, Dana Lovinescu, soţia dramaturgului Horia Lovinescu.[/stextbox]