Alexandru Vlad, tânăr cineast: Mi-am dorit din liceu să ajung demiurgul unei opere cinematografice

A scris un roman şi un volum de poezii, este licenţiat în management cultural şi în arta imaginii de film şi televiziune şi este realizatorul unui tulburător documentar care îl are ca protagonist pe Charles Wratto, martor a două războaie civile în Liberia, astăzi doctorand la Cluj, specializat în managementul crizelor şi conflictelor. În afară de soundtrack-ul filmului, care a fost realizat de compozitoarea Chervon Koeune din SUA, Alexandru a regizat, a filmat şi a editat documentarul de unul singur, sub coodonarea profesorului universitar Xantus Gabor. Ambiţios şi perseverent, Alexandru este în prezent masterand la Facultatea de Teatru şi Televiziune, îşi doreşte să urmeze şi studiile doctorale şi chiar să predea tinerelor generaţii cunoştinţele sale. Îi pare rău că în şcolile din România nu sunt introduse măcar ca discipline opţionale orele de film, dar speră ca într-un viitor apropiat să se ajungă şi acolo. „Nu poţi ajunge profesionist fără multă muncă pentru că la un moment dat vei concura cu alţii ca tine la nivel mondial. Trebuie să pui mâna pe cărţi, să citeşti, să te documentezi, să faci multă teorie şi la fel de multă practică. Să te aştepţi la eşecuri, să fii perserverent, să nu asculţi părerile neprofesionale şi să fii adaptabil şi receptiv la ce se întâmplă în jur”, acesta este sfatul tânărului Alexandru Vlad pentru viitorii cineaşti. Am stat de vorbă cu regizorul documentarului „Another day of mankind” despre procesul realizării filmului şi despre opţiunile pe care le ia în considerare pentru viitorul său, inclusiv despre noul proiect la care lucrează şi care tratează tema stolurilor de ciori din Cluj.

Reporter: Cine este Alexandru Vlad şi cum ţi-ai dezvoltat pasiunea pentru regie de film?

Alexandru Vlad: Am venit la Cluj dintr-un sat de lângă Făgăraş. Încă din şcoala generală eram foarte creativ, pictam scriam compuneri şi făceam sute de picturi şi schiţe. Am trecut prin toate ca să mă regăsesc în ceva care să mă definească. În liceu aveam o profesoară de engleză care ne punea să facem proiecte video pe diferite teme sociale. Atunci am intrat prima dată în contact cu o cameră video şi cu ce înseamnă procesul din spatele camerei. În clasa a zecea m-am decis că vreau să fac regie de film, vedeam şi multe filme şi mă gândeam cum ar fi ca eu să fiu demiurgul unei opere cinematografice.

R.: Clujul a fost prima ta opţiune după liceu?

A.V.: Nu. În 2010, după BAC, am decis să dau la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (UNATC), dar nu am trecut toate etapele şi nu am intrat. Am lucrat între timp în Braşov la o firmă de calculatoare şi m-am înscris la Management, la taxă, pentru a-mi rezerva dreptul de a da anul viitor din nou la Regie, la buget. Nu renunţasem la idee. M-am pregătit intens şi anul viitor am intrat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj, la specializarea Imagine de Film şi Televiziune. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut şi oraşul şi oamenii. În cei trei ani de facultate am fost destul de rebel, nu prea îmi plăcea să respect regulil, să fiu îngrădit şi făceam proiecte ieşite din tipar, poetice, creative.

R.: Care a fost contextul în care l-ai întâlnit pe Charles Wratto şi cum s-a născut ideea documentarului Another Day of Mankind?

A.V.: În anul doi de facultate l-am întâlnit pe Charles pe holul căminului. Ne-am salutat, am intrat în discuţie, mi-a spus că era student masterand în anul doi la FSPAC şi auzind că eu sunt la cinematografie mi-a propus povestea şi ideea de a realiza un documentar. De atunci am început să colaborăm, să povestim. Eu până atunci văzusem foarte multe filme şi mii de episoade de serial. Sunt obsedat de tot ce apare nou, dans contemporan, teatru contemporan, hibridizări în zona artistică. Am văzut şi am trăit multe drame sociale, de la jafuri, la bătăi în cartier. Cu toate acestea, când am auzit povestea lui mi-am dat seama că tot ce văzusem eu era egal cu zero. Înainte de a-l întâlni pe Charles eu nu eram fixat pe film documentar şi nu avusesem tangenţă cu filmul documentar. Îmi doream să fac film de ficţiune. În momentul în care am început să lucrez la documentar a trebuit să îmi fac un concept, având în vedere că pentru un documentar nu ai un scenariu fix. Am ştiut că voi merge mai mult pe zona de interviu şi am găsit soluţii narative. Am citit articole şi am dat de multe documentare moderne, poetice, precum Samsara sau Baraka. Mi-am dat seama că un documentar este o forţă care te provoacă creativ mult peste limitele unui film de ficţiune. Tot timpul te obligă să cauţi soluţii şi atunci în acest gen m-am regăsit şi eu şi am înţeles că asta vreau să fac. În plus, documentarul îţi permite să lucrezi în echipe mici, cu bugete mici.

R.: Care a fost perioada în care s-au desfăşurat filmările şi unde aţi filmat?

A.V.: Am început filmările în toamna lui 2012 şi în 2013 le-am terminat. A fost nevoie să filmez multe cadre poetice şi la un moment dat ne gândeam dacă să mergem în Africa. Am ajuns la concluzia că povestea lui Charles în cadrele de acolo ar fi fost foarte greu de digerat. Am avut foarte multe bruturi, aproximativ 100 de giga, din care am făcut 17 minute de film. O limitare de timp a fost impusă şi de facultate existând în anii anteriori experienţe neplăcute din cauza duratei mari a filmelor. La început eram sceptic şi nu ştiam ce vor spune profesorii mei. Am avut mari emoţii în faţa comisiei de licenţă până în momentul în care mi-au spus că filmul este foarte bun. Totuşi, după ce am trecut etapa licenţei şi după ce filmul a fost văzut de mai mult lume au existat şi critici de film care mi-au criticat simbolistica, sau care nu au receptat psihologia pe care eu am vrut să o transmit. Am filmat într-o casă părăsită de pe Cetăţuie, în pădure, pe malul Someşului, dar nu cu scopul de a reconstitui trecutul, nu pentru a încerca să reconstituim orfelinatul sau zona de război, ci pentru a arăta că Charles retrăieşte povestea în prezent.

R.: De la prima proiecţie până la înscrierea documentarului în festivaluri nu a mai fost decât un pas.

A.V.: Am trimis documentarul la câteva festivaluri de film din ţară, primul fiind Festivalul Filmului de Piatră, de la Piatra Neamţ. Al meu a fost selectat din zeci de alte filme documentare şi a avut premiera în festival la ora două noaptea, în cadrul unui maraton de filme. În acel moment erau în cinema în jur de 400 de persoane. Am rămas şocat de dorinţa avidă a oamenilor de a asista la un eveniment cultural. Cinema-ul era sub orice critică, însă oamenii nu ţineau cont de asta. A fost extraordinar (cu lacrimi în ochi, n.r.). Stăteam ca pe ace şi aşteptam reacţia lor la sfârşit. După minutul de credite de la finalul documentarului oamenii au aplaudat minute în şir şi pentru prima dată mi-am dat seama că munca mea e apreciată şi că a ajuns acolo un trebuie: în faţa publicului.

După Piatra Neamţ am mai trimis documentarul la mai multe festivaluri studenţeşti, inclusiv la Docuart Fest la Bucureşti, unde competiţia studenţească mi-a fost oferit Premiul Special al juriului. De asemenea, filmul a mai luat Premiul pentru imagine la festivalul de film Toamna la Voroneţ. Acum documentarul mai este înscris la FFesT în Cluj, la Festivalul Cinemaiubit, la Festivalul Filmului Studenţesc „New Wave” din Bulgaria, va avea o proiecţie specială în Londra şi în multe alte locuri. Abia aştept înscrierile pentru Premiile Gopo pentru 2015 şi îmi pun mari speranţe în Atlanta Film Festival din SUA, unde dacă voi câştiga, documentarul va fi înscris direct în nominalizările pentru premiile Oscar. Mă mai interesează în mod deosebit competiţia Cannes Short Film Corner de anul viitor.

Un festival foarte mare este cel susţinut de site-ul viewster.com, unde am înscris şi eu documentarul. Au fost selectate 221 de filme, din mii de intrări şi ceea ce contează este promovarea pe care şi-o face fiecare realizator. În acest moment (marţi, 17 noiembrie, n.r.) filmul meu este pe primul loc în top popularitate. La final, este bine să fii în primii zece pentru că astfel vei fi apreciat de juriu şi ai şansa la unul din cele cinci premii.

R.: Cât de convenabil a fost pentru tine, în calitate de creator al documentarului, să îl realizezi de unul singur, fără colaboratori sau fără asistenţi?

A.V.: Fiecare decizie pe care o iei în cazul unul film influenţează produsul final. Dacă ar fi făcut altcineva montajul spre exemplu, nu mai era un film de autor, nu mă mai regăseam total în acel produs. Filmul devine ca un fel de rapsodie şi atunci când am momentul creativ eu văd cum trebuie să arate, sau cum să sune fiecare element din film. E bine, totuşi, să lucrezi cu cineva pe zona de concept sau pe zona de idei cu atât mai mult cu cât lucrezi şi sub presiunea unui deadline.

Documentarul Another Day of Mankind, în variantă integrală, poate fi urmărit accesând linkul de mai jos:

http://www.viewster.com/movie/1286-18851-000/another-day-of-mankind/

R.: La ce proiect lucrezi în prezent?

A.V.: Proiectul pe care l-am început se numeşte „We fly again” şi este un film despre ciorile din Cluj. Filmul va fi un docufiction, un film de an, eu fiind student la master la specializarea Producţie media-linie film documentar, la Facultatea de Teatru şi Televiziune. La un film documentar în ziua de astăzi nu mai contează foarte mult subiectul, ci ambalajul. Eu vreau ca în documentarul meu pe narator să îl introduc în poveste, să devină personaj. De asemenea, vreau să induc  oamenilor o empatie faţă de aceste păsări pe care mulţi dintre noi le ignorăm. Muzica în documentar va fi formată din sunete de ambianţă, din vioară solo şi voi integra şi momente de coregrafie.

R.: Cum arată planul tău pentru viitor?

A.V.: Îmi doresc să rămân în mediul universitar pentru că mi-ar permite mai mult timp liber, dar nu voi abandona ideea de a realiza în continuare filme. A doua posibilitate ar fi să vină peste noapte cei de la Hollywood, să semnez un contract cu ei pe milioane de euro (râde). Lăsând gluma la o parte îmi doresc să rămân în ţară şi să fac lucruri concrete aici.

R: Ce părere ai despre cinematografia românească, despre regizorii şi filmele româneşti?

A.V.: Ce îmi place foarte mult este că oamenii chiar s-au dedicat zonei curentului noului val românesc şi au mers departe cu explorarea posibilităţilor pe care ţi le oferă acest curent. Au mers departe cu simbolistica, la fel şi cu montajul, sau cu transmiterea emoţiilor. Ce nu îmi place este că după ce s-a construit un brand, se lucrează foarte mult în interiorul lui, nu spre o extindere. Micile tentative care s-au încercat au eşuat în kitsch-uri. Majoritatea realizatorilor de film îşi construiesc întreaga carieră pe asta şi nu mai pot face decât un gen de film. O soluţie ar fi ceea ce au realizat cei din afară, precum Christopher Nolan sau Lars von Trier care au surprins publicul, i-au oferit altceva.

„Am filmat sute de ore de film în facultate şi în afara ei din pură pasiune. Nu am câştigat până în acest moment niciun leu din film, dar am făcut totul din pasiune”, Alexandru Vlad, tânăr regizor