Actorul Marian Râlea, la Cluj: La televiziune intri cu «nesimţire» în casele oamenilor şi devii o vedetă. În teatru e mult mai greu

Spectacolul „Tinereţe fără bătrâneţe" va fi prezentat pe scena Teatrului Naţional vineri, 22 noiembrie/Foto: Dan Bodea

Actorul Marian Râlea, pe care publicul a avut ocazia să îl vadă recent pe marile ecrane în producţia “Sînt o baba comunistă!”, s-a alăturat echipei de actori a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca începând cu această toamnă. Descoperit relativ recent ca actor de film, Marian Râlea râmâne devotat scenei de teatru. “La televiziune intri cu «nesimţire» în casele oamenilor şi devii o vedetă dar la teatru, plimbând cuvântul pe scenă şi dăruindu-l spectatorilor, e mult mai greu să îţi câştigi acest statut”, consideră actorul. Într-un interviu pe care l-a acordat cotidianului Transilvania Reporter Marian Râlea a vorbit despre statutul de vedetă de film şi televiziune, dar şi despre experienţa sa pe scena clujeană şi munca alături de copii.

Reporter: În calitate de nou angajat al Teatrului clujean, cu ce spectacol veti „debuta” la Cluj în această stagiune?

Marian Râlea: În 2010 şi 2011 am avut bucuria să lucrez două spectacole şi acum reluăm „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Am fi vrut să facem alt spectacol dar ne-am gândit că pe acesta nu l-au văzut chiar toţi copiii din Cluj. Eu fiind îndrăgostit de poveştile românilor, atunci m-am întors la Cluj, deocamdată pentru acest lucru. Vom avea două spectacole vineri, 22 noiembrie, de la ora 10.00 şi de la ora 12.00. Sper ca sala să fie plină, iar cei mici să urce pe scenă şi să devină ei de fapt eroii din poveste.

R: Este un spectacol interactiv din câte am înţeles.

M.R.: Da. Am considerat, nu doar acum, că cel mic nu vrea doar să asiste la un spectacol, ci vrea să participe. Să ne gândim cu toţii cum ne jucăm cu telecomanda televizorului şi atunci ne putem închipui şi cum cel mic vrea să se urce pe scenă şi să devină eroul din poveste. E o formă de teatru pe care eu am exersat-o de foarte mult timp cu cei mici şi funcţionează perfect. A fost preluată pe urmă de foarte mulţi şi sunt fericit că au reuşit să înţeleagă că totuşi copilul trebuie pus în valoare, nu neapărat actorul. Această interactivitate nu se întâmplă doar urcând copiii pe scenă, ci şi în cazul copiilor din sală care interacţionează cu actorii. Ideal este ca în final toţi copiii să fie pe scenă alături de actori şi să înţeleagă fenomenul teatral în acest mod.

R: De ce aţi ales povestea românească?

M.R: Eu cred că mitologia românească este foarte specială şi dă naştere unor poveşti extraordinare pe care copiii ar trebui să le ştie. E adevărat că cei mici nu prea intră în contact cu ele, iar cei mari le-au cam uitat. Important este să nu uităm de cultura naţională şi să nu uităm ce spunea chiar Eminescu. Cu cât vom fi mai naţionali, cu atât vom fi mai universali. E foarte bine ca cei mici să înţeleagă ce înseamnă Sfântul Gheorghe, Sfântul Andrei sau Halloween-ul românesc în care usturoiul este personajul principal. Şi ceea ce fac la Teatrul Naţional din Bucureşti este să încerc să aduc povestea românească în faţa copiilor. Ţine de cultură şi de tricolorul nostru de care vrem, nu vrem, suntem legaţi cu inima şi cu sufletul.

R: De pe scena Teatrului Naţional din Cluj au lipsit în ultimii ani spectacolele dedicate exclusiv copiilor, care să intre şi în repertoriu.

M.R.: Acum le-a venit timpul. Există totuşi un spectacol unic în România, “Războiul clovnilor”, pus în scenă aici la Cluj, în care îmi pare rău că nu m-au invitat să joc, o spun din invidie, care este şi pentru publicul mic şi pentru publicul mare. Eu am mai avut evenimente cu cei mici la Zilele Porţilor deschise aici la Teatrul Naţional în care m-am jucat de-a teatrul şi le-am explicat ce importantă e scena. Odată  cu venirea mea poate vom mai vedea spectacole pentru copii.

Foto: Dan Bodea

R: Ce vă leagă cel mai mult de oraşul Cluj-Napoca?

M.R.: Am avut spectacole de referinţă în cariera mea pe care le-am jucat la Cluj: “Exact În acelaşi timp” de Gellu Naum, în regia lui Mihai Măniuţiu, dar şi “Regele Lear” de W. Shakespeare, în regia lui Tompa Gábor. Totodată, mama era de aici din zonă şi mă simt la Cluj aproape ca acasă. La Turda în comuna Frata am rudele din partea mamei şi toate vacanţele mi le-am petrecut la Salină sau chiar la Cluj. La Teatrul Naţional va urma în primăvară, cel mai probabil, o premieră în care voi fi protagonist.

R: Într-o conferinţă de presă Mihai Măniuţiu vă numea pe dvs. şi pe Sorin Leoveanu, vedete ale Teatrului. Pentru tinerii actori pe care îi veţi avea colegi, ce mesaj aveti?Cat de lunga este calea până să obţină statutul de vedeta?

M.R.: Actorii din teatru pot să devină vedete dacă fac eventual televiziune. O vedetă de teatru înseamnă mult mai mult. Înseamnă un CV foarte important pe scenă, înseamnă nişte titluri. Eu am jucat foarte mult Shakespeare, Caragiale, Moliere, Goldoni, Marivaux, Beckett. Cred că asta reprezintă, în funcţie de spectacole şi de experienţă, hai să spunem o vedetă de teatru. Pe vremuri vedetele de teatru erau vedete, iar dacă apăreai şi la televiziune erai un actor cunoscut. Jucând cu actorii din Cluj consider că toţi sunt vedete, cu atât mai mult cei tineri, datorită în primul rând şcolii de teatru pe care au urmat-o. Totuşi, e Teatrul Naţional şi o astfel de scenă te obligă şi te duce mult mai în faţă decât o face televiziunea. La televiziune intri cu nesimţire în casele oamenilor şi devii o vedetă, dar la teatru, plimbând cuvântul pe scenă şi dăruindu-l spectatorilor e ceva mult mai greu. Nu oricine poate să facă asta. De aceea eu sunt un actor devotat teatrului.

“Actorul nu e tot timpul actor. Dacă actorul ar rămâne Regele Lear sau Vlaicu Vodă pe stradă ar fi o mare problemă. În apariţiile lui publice actorul se mai apără. Asta mai mult în cazul  actorilor de film sau televiziune, deoarece spectatorii au impresia că şi actorii îi văd pe ei prin micul ecran”, Marian Râlea, actor

R: Recent, publicul a avut ocazia să vă vadă pe marile ecrane în producţia “Sînt o babă comunistă!”. Ce vă oferă filmul şi nu v-a oferit teatrul?

M.R.: Eu doar în ultimul timp am fost descoperit ca actor de film. După ce am făcut filmul “Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, în regia lui Adrian Sitaru, brusc lumea a spus că sunt un actor de film extraordinar. Aşa au început rolurile. Am mai făcut în vară filmul “Vin teroriştii”, iar povestea cu producţia “Sunt o babă comunistă” unde joc alături de Luminiţa Gheorghiu a fost deocamdată summum-ul a tot ce am făcut eu în domeniul filmului. Făcând atât de mult timp televiziune, creînd în Abracadabra peste 300 de caractere la nivelul “teatrului popular”, am realizat că filmul se face cu un alt adevăr. Cu siguranţă cei care m-au distribuit în filme m-au văzut şi în teatru.

R: Aţi fost distribuit şi în telenovele. Cum descrieţi astfel de experienţe?

M.R.: Filmul se face într-un timp destul de relaxant. În telenovelă trebuie să fii permanent în priză, se filmează de la ora nouă dimineaţa până la nouă seara.Textele ţi se dau de multe ori pe loc, se trag puţine duble şi este o condensare a expresiei artistice în care nu ai timp şi nu ai voie să greşeşti. Textul se învaţă şi se uită repede faţă de teatru sau film. Deşi multor actori nu le place genul telenovelelor eu consider că e nevoie de o anume disponibilitate artistică pentru a face asta. Totuşi, scena e viaţa mea şi nu aş putea trăi fără. Nu le spun accidente, sunt lucruri importante pe care le-am făcut şi în televiziune şi în film dar de suflet rămâne scena.

Foto: Dan Bodea

R: Credeţi că va putea publicul adult de teatru să exprime vreodată aceeaşi sinceritate în aplauze precum o fac copiii?

M.R.: Spectatorii aplaudă de obicei ca semn al respectului pe care îl au faţă de actori. În momentul în care le-a plăcut ceea ce au văzut, creşte şi intensitatea aplauzelor şi noi simţim asta pe scenă. În cazul celor mici este foarte simplu. Lor dacă nu le convine nu aplaudă. E destul de greu să joci numai pentru copii. Mie nu mi-e greu, dar e o vorbă în teatru: Să joci cu un copil pe scenă sau cu un animal este un dezastru. De ce? pentru că pe ei nu poţi să îi controlezi.

R: Ce vă nemulţumeşte pe plan artistic în România?

M.R: Nu ştiu dacă mă nemulţumeşte ceva. Marea problemă este, totuşi, numărul mare al actorilor. Noi terminam cel mult 15 într-un an şi acum ies în jur de 200. Vă daţi seama ce greu este să te angajezi într-un teatru mai ales cu posturile blocate din teatrele de Stat. Iar faptul că noi am fost crescuţi de actorii mari am avut avantajul prim-planului. Acum însă cei tineri se organizează în teatre independente. Ar trebui să venim să îi susţinem, să îi recomandăm, atât pe ei cât şi spectacolele în care joacă. Există actori care îşi dau şi sufletul pe scenă pentru că iubesc această meserie. Celor care le-a fost mai greu au renunţat, însă cei pe care îi vedeţi pe scenă deşi suferă şi le este greu, au şi bucuria că fac această meserie.

R: Ce face actorul Marian Râlea când nu este pe scenă?

M.R: Sunt în maşină, pe drumuri, între Sibiu, Timişoara, Bucureşti sau Cluj. Înainte de 1989 eram singurul care alergam de la Teatrul din Ploieşti, la Teatrul Mic, la Teatrul de Comedie, Studioul de teatru Casandra şi mă întreba lumea cum pot. După 1995 aproximativ toţi actorii au început să facă la fel. E foarte bine că muncesc şi demonstrează că această meserie nu va muri vreodată.

“Am citit «Crimă şi Pedeaspsă» în timpul liceului iar acum joc spectacolul dramatizat de Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra şi sentimentul este copleşitor. Am recitat cartea şi are aceeaşi valoare, pentru mine. De asemenea, am lansat Aventurile lui Habarnam reeditat la Humanitas şi la fel de mult mi-a plăcut ca atunci când am citit-o prima oară”, Marian Râlea, actor