Jurnal din timpul epidemiei (31). Biserica și mama mea

Mama e foarte credincioasă. Așa e de când o știu. Primele amintiri cu ea sunt senine. Dar următoarele s-au întunecat rău. Mama avea necazuri și plângea în fiecare zi. Avea un frate în închisoare politică – fără să fi fost  judecat – și un nepot în spital, bolnav de-o boală incurabilă. Mama suferea, dar se și zbătea pentru ei, iar asta a durat mulți ani.

Mama umbla din mânăstire în mănăstire. Uneori nu avea bani de mașină și pleca pe jos. O mai vedeam peste câteva zile. Vorbea în șoaptă cu bătrânele din sat încotro s-o mai ia, până a epuizat toate lăcașurile sfinte din Oltenia. Obișnuiam să-i caut ochii, în zilele când se arăta, să văd dacă mai plânge ori ba.

Dar tot mama a mai făcut ceva. A plecat cu banii cusuți sub bluză și a căutat un birou de experți care să facă măsurători în cariera în care lucrase fratele ei. Să dovedească astfel – la un eventual proces – că fratele ei, inginerul Florescu, nu „subminase economia” lui Ceaușescu. 

După ani de zile s-a dovedit că și rugăciunile, și expertiza topometriștilor, dar și priceperea unui medic din București, i-au scăpat de la suferință, și fratele, și nepotul. În mod miraculos, nepotul ei a trăit încă mult timp, a trăit până de curând. Iar fratele inginer s-a întors atunci acasă.

Mama a mai luat de câteva ori, în viața asta, drumul mânăstirilor. Se ruga să i se deschidă calea, să i se arate scăparea. Așa cum se rugase ca medicul să găsească leacul bolii sau ca procurorii să înțeleagă că fratele ei n-a greșit. Ca și atunci, a reușit.

Zilele acestea, mama a urmărit atentă știrile despre cum se va proceda la Sărbătoarea Paștelui. Și ea zice așa: „Vom sta acasă și ne vom ruga la lumânare. Pentru că tot Dumnezeu ne-a dat și creierul cu care trebuie să gândim și să cumpănim. Să știm ce e bine și ce e rău pentru noi. Altfel ar fi păcat, de ce ni l-a mai dat?!”.