Jurnal din timpul epidemiei (17). De ce ies bătrânii din case

Azi i-am întâlnit din nou. Erau în supermarket, la cumpărături. Era ora lor de ieșit afară.

Umblă greu, nu cumpără multe, dar zăbovesc în fața rafturilor cu câte ceva în mână. Umblă ca niște fantome printre rafturi. Nu se opresc la flori, nici la bomboane. Încearcă pâinea dacă e moale. Pun în coșuri lapte, ouă. Caută prețul. Drojdie. Ah, nu vor să iasă prea des din casă. Pun în pungă cam două banane. Un pateu de iască. Și mazăre. Nu au mănuși, nici mască. Dar iau cu sfioșenie punga în mână, o îndepărtează cât pot, o întorc pe toate părțile și o pun la loc.

„Aveți ceapă?”, întreabă bătrâna cu pardesiu maroniu și eșarfă. „Nu, nu mai avem ceapă”, răspunde tânărul cu cască în ureche. O urmăresc cu grijă. „Asta e ceapă, mamă?”, mă întreabă, și-mi zic că mi-a citit gândurile. Îmi arată plasă de rafie cu câteva cepe rotunde în ea, ca merele. Da, e ceapă. Dar e ceapă bio, o ceapă scumpă. Ce să-i răspund?

„Și uite că am găsit. Nu mai aveam ceapă deloc. Noi cumpărăm ce știm, cu ce ne-am obișnuit, pe asta n-o știam”, îmi explică, după ce m-a văzut nedumerită. „Au zis vecinii că-mi cumpără ei. Dar nu pot să le zic să ia ce e mai ieftin, mi-e rușine. Eu știu ce și de unde să iau. Nu dau banii pe orice, că după aia nu mai am.”

O întreb dacă e singură și ce pensie are. „Da, maică, singură. Am opt milioane jumate. Nu zic că sunt puțini – Doamne ferește! –, îmi ajung. Dar trebuie să am grijă de ei. Nici nu sunt eu așa pretențioasă! Nu-mi trebuie mare lucru! Cât să nu flămânzesc. Uite câte am luat, nici nu știu cum o să le duc acasă.” Și-n coș, lângă plasă așteaptă o pâine, niște soia, un pateu și punga cu ceapă.

Aș vrea să i le duc eu, să i le plătesc, s-o duc acasă cu mașina, s-o iau în brațe, dacă aș putea. Dacă aș putea.