Jurnal din timpul epidemiei (15). Și acum, am să vă spun…

Îmi e dor de voi. De mama, de mâinile și de mirosul ei. Îmi e dor de colegi, de nervii și de înjurăturile lor. De studenții din autobuzul 35. De înghețata din Centru, de minciunelele de pe Napoca.

Îmi e dor de voi. De puhoi. M-am împiedicat de voi pe toate podurile din lumea asta, n-am avut loc la o masă și am mâncat pe jos, pe trotuar. Mai țineți minte când m-am oprit în fața puhoiului de scutere, ca o invazie de lăcuste, umpleau tot. Am stat cu inima strânsă până s-au scurs toate pe lângă mine. N-am avut loc să-mi fac o poză la Fontana di Trevi. V-am urât atunci! Pe plajă n-am putut găsi un loc de unde să pot zări soarele. La Vatican, mai țineți minte, am stat o jumătate de zi la coadă. Cum sunt destul de mică, peste umerii voștri nici n-am văzut Sixtina.

În aceste zile, jumătate din populația globului stă izolată în case. (Presa)

La casă la Lidl, în căminul studențesc, la bilete pentru tren, în aeroport la check-in, nu vă mai terminați. Puteam să rămân acolo din cauza voastră. În cealaltă viață n-am ajuns să iau portocale că stăteați voi în față. Coada la vată, la lapte, n-am apucat să iau mai niciodată.

N-am avut loc de voi în Rata care mă ducea sâmbăta acasă. Miroseați urât și aveați papornițe murdare. La ușa spitalului, vă ascultam bolile și vă uram pentru cât de minuțioși erați în a le descrie. Nu mai încăpeam de voi în oraș când veneați cu festivalul. Umpleați străzile, casele, mesele. De unde veneați, fraților, atâția?

Aș vrea să știu unde sunteți acum. Că mi-e dor de voi, un dor nebun!