Fenomenul infodemiei, explicat de experți. De ce cad în capcana fake news și a propagandei politice chiar și oamenii educați

Încă de la începutul crizei pandemice, dar cu o forță mult sporită spre sfârșitul ei, au intrat în scenă manipularea, știrile false și propaganda mincinoasă. Ceea ce s-a numit generic infodemie. Parcă mai mult decât altădată, teoriile conspiraționiste și știrile false i-au atras și pe oamenii educați, nu numai pe cei ignoranți. Am contactat câțiva specialiști care să analizeze fenomenul din perspectiva lor de expertiză și să ne ofere astfel posibilitatea de a înțelege cum se produc aceste curente de gândire, de ce au priză la public și care sunt scopurile propagandiștilor. Este important să fie cunoscute aceste fantasme colective pentru că ele, așa cum demonstra psihosociologul Serge Moscovici, se pot transforma în fapte și acțiuni. Iar demonstrațiile de stradă au dovedit-o.

Fenomenul infodemiei, explicat de experți. De ce cad în capcana fake news și a propagandei politice chiar și oamenii educați

„De prea multe ori sunt publicate părerile unor persoane publice sau faimoase, fără să se verifice dacă au competență profesională și dacă sunt informate. Pe fondul unei crize, cum e actuala pandemie, toate aceste obiceiuri proaste, practicate atât la nivel individual, cât și de grup, pot costa mult”, consideră Andrei Miu, psiholog, profesor de neuroștiințe cognitive la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj.

Profesorul Miu explică de ce sunt îmbrățișate știrile false de către tot mai multă lume, mai ales în perioadele de criză. „Studiile de psihologie arată că avem tendința de a judeca superficial și că, pe acest fond, suntem susceptibili la o grămadă de distorsiuni cognitive, cum ar fi să credem ceva ce am mai auzit sau care ne confirmă părerile. Comoditatea aceasta, care ne face să credem fără să stăm prea mult pe gânduri câteodată, și distorsiunile cognitive cu care vine la pachet se accentuează mai ales atunci când nu avem timp, când suntem obosiți sau speriați, sau când, pur și simplu, nu suntem motivați într-o situație. Cred că aici e una din cheile campaniilor publice de scădere a susceptibilității la știri false: să îi responsabilizeze pe oameni în legătură cu rolul lor în crearea unor curente de opinie care, dacă sunt nefondate, ar putea costa societatea. Exemplu cel mai bun e curentul antivaccinist. E important să înțelegem că, în ziua de astăzi, oricine își poate publica părerile pe internet și că o parte din aceste „știri” nu sunt reale. Dacă distribuim aceste informații fără să le cântărim, devenim părtași la dezinformare și amplificarea ignoranței. Mentalitatea de care ne tot plângem că ne-a tras societatea înapoi e produsul informațiilor pe care fiecare dintre noi le vehiculează și acum, când exprimarea opiniei e atât de la îndemână pe internet, trebuie să încercăm să fim cât mai chibzuiți și responsabili.

Pe de altă parte, și mass-media trebuie să fie mai atentă, promovând preponderent opiniile informate ale profesioniștilor care se pricep la o problemă”.

„În contextul COVID 19, spațiul public nu funcționează în lipsa unei încrederi minimale în instituții publice (specialiști, vezi în acest caz componenta medicală și de cercetare în acest domeniu), încrederea în media (aici trebuie văzut unde scăpăm de propaganda de factura comunistoidă sau capitalistă), încrederea în ceilalți la modul general”, avertizează Ioan Hosu, expert în sociologia comunicării și comunicare politică la UBB-Cluj. El analizează mecanismele propagandei politice și felul în care ea are priză la public, în special în contextul crizei pandemice actuale.

„Propaganda nu este un fenomen tocmai nou, această formă de comunicare în spațiul public este exploatată cel mai adesea de către grupuri interesate, la nivel național sau internațional, fie că este vorba de grupuri politice, entități private de profit, structuri ale statului, structuri nonstatale sau nonprofit. Despre tipurile și formele de manifestare ale comunicării propagandistice putem spune multe, amintim doar faptul că, prin apelul la dezinformare, manipulare, intoxicare informațională se urmăresc câștiguri de imagine și schimbarea atitudinilor și comportamentelor, câștigarea puterii politice. Falsificarea adevărului, dezinformarea, mistificările de orice fel, intoxicarea sunt parte din ceea ce numim la nivel comun propagandă.

Din păcate, aceste elemente fac parte din setul de tehnici utilizate de politicienii prinși în jocul puterii. Subliniem faptul că, în acest demers, sunt parte entități politice, media, actori privați, structuri de putere transnaționale, intelectuali, personaje cu notorietate, tehnologie și programe informatice (vezi algoritmi și rețele de socializare) și la final noi, consumatorii de informație din media, noi cu viața și familiile noastre.

Rețelele de socializare și internetul sunt elemente exploatate intens de politicieni și de partenerii acestora (media, lideri de opinie – alții decât cei din zona politică), aceștia potențează manifestări care să conducă la câștiguri de imagine și acces la Putere, nu doar politică. Grav este faptul că unii dintre aceștia, apelând la autoritatea lor (epistemică, notorietate, charismă etc), vin să augmenteze, să confirme poziții publice exprimate de politicieni. Mai trebuie să facem o distincție, aceea că noi vorbim aici de propagandiști profesioniști și de entuziaști, de naivi, de oameni care se plictisesc sau oameni cu bune intenții care intră în acest joc. Cert este că îndepărtarea de zona rațională sau de cea de civilitate conduce la fenomene nefericite la nivel societal (vezi refuzul unor grupuri din societate de a mai aprecia sfatul medicului!).

Criza medico-sanitară este una dintre numeroasele situații problematice sau crize cu care ne-am confruntat în ultimii ani. Ne referim aici doar la acțiuni de comunicare legate de crize societale și cred că ar trebui avute în vedere următoarele aspecte: fake news și propagandă înseamnă polarizare, înseamnă ruperea legăturilor dintre instituții și cetățeni, înseamnă o destructurare a spațiului public (acțiuni din categoria agitprop sau masuri active)”.

„S-au prăbușit tradiționalele instanțe de autoritate cognitivă – Savantul, Profesorul, Medicul sau Preotul – surclasate de Internet. Parabola cu «idiotul satului» căruia Internetul îi oferă accesul la cuvânt, a fost lansată de Umberto Eco ca reacție la această realitate greu de asimilat de niște urmași ai Iluminismului” este constatarea de la care pornește și argumentația profesorului de comunicare Dumitru Borțun de la SNSPA București, privind răspândirea și aderența la public a valului de fake news și teorii ale conspirației care s-a revărsat peste lume în ultimul timp. Profesorul ne explică cum de-a ajuns omul modern mai susceptibil la dezinformare și propagandă mincinoasă.

„În zilele noastre asistăm la un atac masiv împotriva ideii de realitate obiectivă, dar nu de pe poziţiile raţiunii, ale gândirii critice și ale ştiinţei, cum s-a întâmplat în zorii epocii moderne. Unul dintre mottourile modernităţii, «Ştiinţa e putere», lansat de Bacon în Noul Organon (1620), a devenit vetust. Astăzi, puterea nu mai aparţine celor care deţin cunoştinţe adevărate despre realitate, ci acelora care impun propria interpretare despre realitate – de unde şi apariţia termenului de postadevăr, definit de Cambridge Dictionary astfel: «oamenii sunt înclinaţi să accepte argumente întemeiate pe emoţiile şi credinţele lor, în fața unuia întemeiat în fapte».

Expresia postadevăr a fost folosită pentru prima dată în 1992, de Steve Tesich, care spunea, într-un eseu publicat în Nation Magazine: «noi, ca popor liber, am ales în deplină libertate să trăim într-o lume a post-adevărului».

Fenomenul nu este nou, acum asistăm doar la finalizarea unui proces istoric mai îndelungat. Ca să-l parafrazăm pe Gabriel Garcia Marquez, noi facem analiza unei  «morţi anunţate»: moartea năzuinței spre obiectivitatea cunoașterii. Dar nu oamenii sunt primii vinovați. Cele mai inumane evenimente din secolul XX, două războaie mondiale, Gulagul și Holocaustul, au fost legitimate în numele unor «adevăruri»; s-a adăugat cotitura lingvistică, apoi epistemologia perspectivistă, și relativismul cultural. Ca urmare, adevărul a încetat să fie o valoare de legitimare – proces descris cu o precizie chirurgicală de Richard Rorty.

Asistăm la nașterea unei mentalități pe care am putea s-o numim „democratizarea adevărului”, în care nu mai funcţionează distincţiile dintre cunoştinţă şi opinie, dintre amator şi profesionist, dintre profan şi iniţiat, dintre neofit şi profesionist – proces care se poate vedea cu ochiul liber pe reţelele sociale, unde putem asista gratuit la un spectacol fascinant: bătălia interpretărilor. O bătălie dusă în numele unor adevăruri, dar al unor adevăruri nedemonstrabile şi, totodată, de necombătut. Probabil că așa își reprezentau Iadul un Francis Bacon, un René Descartes, un David Hilbert sau un Rudolf Carnap.

Ca orice democrație, și «democrația adevărului» se croiește din materialul clientului. El constă în pulsiuni iraţionale, prejudecăţi şi iluzii, fantasme luate drept realitate, opinii luate drept cunoştinţe, utopii considerate realizabile. Vor oamenii să scape de ele? Dimpotrivă, vor să le apere împotriva oricărui argument sau fapt care le-ar putea pune în discuție. Este ceea ce psihologia cognitivă numește «gândire deziderativă» sau wishful thinking.

Oamenii își doresc cu ardoare, dar fără să conștientizeze, să-și confirme reprezentările, credințele, ideile, teoriile explicative, aspirațiile și speranțele – în general, își doresc să se simtă confirmați în ansamblu, ca mod de gândire și ca mod de viață. În acest scop pun în funcțiune așa-numitul «raționament motivațional» (Julia Galef), prin care selectează din mulțimea faptelor și argumentelor doar pe cele care le satisfac dorința de confirmare – în fond, nevoia de recunoaștere și de certitudine.