Vultureni-Tablou cu Istoria trecând prin satul meu

Multă vreme am crezut că doar viitorul este imprevizibil, că doar el ne poate rezerva surprize. Trecutul? Trecutul este scris în cărţile de istorie, evenimentele sunt clasificate, oamenii sunt morţi şi îngropaţi, iar morţii, se ştie, fiind nemişcători, stabilizaţi în cimitire, nu ne mai pot face surprize. Aşadar trecutul e sub control. În trecut nu se mai poate întâmpla nimic. Viitorul? Da, viitorul este incontrolabil, e teritoriul tuturor posibilităţilor. Viitorul încă nu a avut loc. Nu poţi cunoaşte ceea ce nu a avut loc. În viitor se poate întâmpla orice. Încercările noastre de a ne face viitorul de cele mai multe ori ne ies pe dos. Viitorul e ţara imaginaţiei. Viitorul e locul tuturor împlinirilor şi tuturor dezastrelor.

Însă, când am aflat că satul meu, Vultureni, aniversează 700 de ani de la prima atestare documentară, că Certificatul de Naştere al satului meu este datat la 1314, am trăit un şoc: am avut revelaţia că Istoria a trecut şi pe la noi prin sat.
Mi-am dat seama că eu, şi mulţi alţii ca şi mine, ne-am imaginat Istoria ca pe un fel de cocostârc uriaş care calcă cu grijă şi pe alese doar în locurile istorice clasice: de la Sarmisegetuza păşeşte pe Alba Iulia, de acolo pe Călugăreni, de acolo se îndreaptă spre Vaslui şi Podul Înalt, după care urmează Blajul şi Bobâlna etc. Ce să caute Măreaţa Istorie la mine în sat? Aici Istoria nici măcar nu ar avea ce să vadă înafară de nişte ţărani care ară, sapă, cosesc, mulg bivolii, seceră, ori scot piatră din „baia” de sub Dealul Vulturului ca să-şi facă case, grajduri sau garduri, în afară de nişte copii care păzesc primăvara oile prin Via Morăşanului, pe sub Gardul Ţarini, Râtu Popii şi Dâmburele, ori primăvara sapă cu beţe ascuţite pe sub gardurile de spini căutând „baraboii” cei dulci la gust, ori culeg „pomniţe” de pe Coasta lui Horghoş, ori prind peşti cu mâna pe sub râpele şi cânepile puse la topit în Valea Borşii.

Sigur, copiii din Vultureni nu au fost atenţi la ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. În umbra filmelor ruseşti, noi eram foarte activi într-o „istorie paralelă”: cu puşti de lemn, cu săbii de scândură, cu arcuri şi săgeţi participam la războaiele dintre copiii din sat cu „glodurenii” duse sub Dealul cel Mare. Şi nici nu băgam de seamă că din fânul cosit de taţii noştri CAP-ul ia două căpiţe, iar lor le lasă doar una.

Satul meu, Vultureni, împlineşte o „frumoasă vârstă”, 700 de ani. E vârsta lui de istorie pământeană. Căci dacă vorbim de istoria subpământeană e mult, mult mai vechi. Dovadă stau uneltele de piatră din Epoca de Piatră, cioburile de vase, pietrele de mormânt din vremea romanilor etc. peste care am călcat cu toţii fără să ştim că păşim pe Istorie. În paranteză fie spus, nici astăzi nu ştiu cum se întâmplă de crucile din cimitirul din satul meu se scufundă în pământ cu vechile lor înscrisuri cu tot, aşa cum s-a scufundat şi satul din Borişte şi cel de la Tonei cărora dacă vrei să le dai de urmă trebuie să sapi adânc. Dar poate că nu urmele noastre se scufundă, poate că în unele nopţi pământul e cel care creşte ca un aluat dospit înghiţind totul, ori poate că sunt nopţi în care ninge cu ţărână căci Dumnezeu a ajuns la concluzia că în pământ se conservă cel mai bine urmele vieţii noastre.

Istoria pământeană, Istoria vorbăreaţă, Istoria vie începe o dată cu aşezarea numelor peste obiecte şi peste pământuri şi peste oameni. Dovadă că Istoria trece prin satul nostru e faptul că toate locurile (dealuri, râturi, fântâni) şi toţi oamenii au nume. Numele sunt memoria şi Istoria şi mândria noastră. Fiecare loc e al cuiva şi fiecare om e al cuiva. E vai şi amar de oamenii care nu au rădăcini, care nu ştiu de unde sunt! Şi ce bucurie e să poţi spune, de exemplu: „Sunt din Vultureni.” Dar asta e doar o jumătate de rădăcină. Căci este o strigătură foarte tristă din Maramureş: „Toată lumea-i dintr-un neam/ Numai eu pe nime n-am!” Legat de asta, îmi vine în minte un banc exemplar: „Un ţăran, să zicem un ifălean, întâlneşte un negru. Se miră el ce se miră după care îl întreabă:
– De unde eşti?
– Din Congo.
– Bine, bine din Congo, dar de unde?
– Din tribul Boro-Boro.
– Bine, bine din tribul Boro-Boro, da, de-a cui eşti?”

Tot ifăleanul e dintr-un neam. Fie el al lui Marta lui Ionul Băciţii, fie al lui Jenu al Anişcăi lui Gheorghe a Todorii, fie al lui Ştefanu Hindii, fie al Morăşanului, fie Gheorghe a lui Tuturuz, a Morteşului, a Hoţului, a Doleanului etc. Iar locurile şi fântânile poartă şi ele nume de oameni: Râtul Corpădeanului, Valea Turcului, Tăul Meşterului, Tăul Dani, Iertăoaia Băciţii, Râtul lui Dădaş, Jia lui Bako, Fântâna Rotarului, Fântâna lui Ghibi, Fântâna Morii, Dealul Cerului etc.
Nu poţi să nu fii mândru că oamenii de Vultureni au contribuit şi la Istoria clasică. Că Valentin Fieraru din Uifalău a fost unul din capii Răscoalei de la Bobâlna, că Lung Onuţ a dus la Alba Iulia în 1918 credenţeriul pentru unire al ifălenilor, că Alexandru Bohăţiel, născut în Vultureni, a ajuns Căpitan Suprem al Districtului Românesc al Năsăudului, că prin satul nostru au călcat şi înalte spirite româneşti ca Alexandru Lapedatu ori Iuliu Haţieganu, nu poţi, ca ifălean, să nu ai gânduri de recunoştinţă pentru toţi preoţii şi dascălii şi pentru cei care au dat jertfă de sânge în războaie, care au făcut cu toţii ca Măreaţa Istorie să treacă şi pe la Vultureni. Iar dacă tot am vorbit despre dascăli, se cuvine ca în galeria dascălilor satului să înscriem la loc de cinste şi numele profesorului Simion Chita, care prin spiritul său iscoditor, prin profesionalismul cu care s-a aplecat asupra memoriei pământene şi subpământene a acestor locuri, a reuşit să ni le facă mult, mult mai dragi. A reuşit să ne facă mândri că Istoria trece demnă si prin Vultureni.

Ion Mureşan

 [stextbox id=”custom”]

Primăria şi Consiliul local Vultureni invită pe toţi fiii comunei să participe la festivităţile prilejuite de aniversarea a 700 de ani de atestare documentară a localităţii, duminică 31 august in satul Vultureni

[/stextbox]