Ultimul pod acoperit stă să se prăbuşească

Într-un sat din Transilvania rezistă de sute de ani un pod acoperit, ultimul de acest tip din Europa, declarat de autorităţi monument de arhitectură cu valoare de patrimoniu. Podul este în pericol să se prăbuşescă pentru că autorităţile nu reuşesc să găsescă banii necesari, dar nici voinţa comună a celor datori să facă ceva.

Construit la 1778 şi refăcut în 1937, Podul Acoperit din satul Coşbuc, monument de arhitectură, considerat ultimul de acest fel din Europa, are nevoie urgentă de reparaţii, altfel există riscul să se prăbuşescă. Deşi localnicii ştiu că podul este într-o stare avansată de degradare, îl trec zilnic cu maşini, căruţe, motociclete. „La capătul dinspre drumul naţional grinzile sunt atât de putrede încât podul se poate prăbuşi în orice moment”, avertizează primarul Nicolae Anghel din satul lui George Coşbuc. A făcut memorii la Ministerul Culturii, cereri la Direcţia Judeţeană de Patrimoniu, dar nimeni n-a dat nici banii, nici avizele necesare.

L-au ridicat grănicerii italieni într-o primăvară, din lemn de stejar adus din pădurile saşilor, după modelul podurilor elveţiene: o adevărată bijuterie inginerescă. Cineva spunea că a mai văzut unul la Geneva, dar este doar o punte, toate podurile asemănătoare lui, din Tirol, s-au prăpădit în timpul războiului. Mai sunt însă câteva în Canada şi în Statele Unite, dar şi acolo podurile acoperite au devenit monumente, curiozităţi despre care se scriu cărţi şi se fac filme.

Podul acoperit de la Coşbuc a avut şi 14 fraţi în Bistriţa, dar niciunul nu mai este în picioare, ca cel din Coşbuc. Cel de la Ilva, al doilea pod acoperit care a mai rezistat la noi, este şi mai degradat. El singur de pe tot continentul, întunecat, posomorât, cu faţa ştirbită, cu stâlpii putrezi şi scârbit de ce scrie pe spinările lui uscate, se mai ţine în picioare.

Chiar dacă localnicii au văzut că podul lor e putred şi se poate prăbuşi în orice moment, trec şi acum cu maşinile pe burta lui, zgâlţăind podelele din toate încheieturile. Primarul spune cu oarecare reţinere că nu îl poate opri, deşi le-a construit un pod de beton, un pic mai jos. La fel de resemnat este şi atunci când vine vorba de refacerea podului. Numără anii şi zice că s-a săturat de câtă vreme cere ajutorul Ministerului Culturii şi Direcţiei Judeţene de Patrimoniu pentru avizele şi proiectul de refacere a podului. N-a primit niciodată niciun fel de sprijin. Ba mai mult, acum doi ani s-a prezentat un arhitect autorizat pe monumente istorice care i-a cerut pentru proiectul de renovare 12 miliarde de lei vechi. „ Vă daţi seama, spune primarul, 12 miliarde pentru proiect, d-apăi materialul, forţa de muncă… Nu dispuneam de banii ăştia, aşa că n-am mai făcut nimic”

Este vorba de un pod pe care soldaţii l-au ridicat fără niciun ban, folosind lemnul din pădurile locului, cu aproape trei sute de ani în urmă şi care stă acum în mijlocul satului de munte, gata să-l ia apele la vale, fără ca nimeni să reuşescă măcar să-l păstreze aşa cum l-a primit. I se spunea Podul Iubirii, pentru că pe pod îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii , sub acoperişul lui se ascundeau de ochii satului, iar acum este mai degrabă Podul Nepăsării. Suportă de ani buni paşii oamenilor şi maşinile lor, căruţele cu lemne şi scrijeliturile obscene de pe pereţi. Dar îşi ţine spinarea dreaptă datorită geniului unor ingineri de acum trei sute de ani şi nu prin grija următoarelor generaţii.

Despre podul de peste Sălăuţa s-au scris şi poezii. Căpitanul Antonio Cosimeli a scris un poem intitulat „Legenio Secondo Valahica”, în care se pomeneşte existenţa podului de lemn. Turiştii care trec prin apropiere fac, în mod obligatoriu, şi un popas la podul acoperit. El ar putea deveni însă un punct de atracţie pentru unicitatea lui în partea aceasta de lume, pentru vechimea şi istoria sa. De altfel, din 2004 a fost inclus pe lista monumentelor de patrimoniu, acest lucru neajutându-l cu nimic. Ministerul Culturii n-a alocat niciodată fonduri pentru renovarea lui, dimpotrivă, noul statut al podului a făcut imposibilă orice intervenţie asupra lui. În mod paradoxal, recunoaşterea valorii sale s-a transformat într-o piedică.

„Era aici de când mă ştiu. În 900 şi ceva l-au mai întărit, când s-a făcut calea ferată atunci i-au făcut un picior de beton supt el, doar de aia mai stă în picioare. Mie îmi povestea mama, că noi tot pe pod am trecut toată viaţa, casa noastră fiind dincolo de Vale, că aici se ţineau horele satului, se întâlneau bătrânii la poveşti dar şi fetele cu băieţii se furişau pe înserat să se drăgostească. Vedeţi că are tot felul de urme. Trec cu căruţele, îl agaţă, i s-au rupt stâlpii, scândurile din păreţi. N-ar trebui să se mai treacă pe pod, dacă vrem să-l mai avem! Tot mama mi-o povestit că subt coroana lui s-o adăpostit de ploaie o dată şi cum pârâiau lemnele de vâltoarea apelor, dar nu s-o rupt. E un pod făcut bine, de ofiţeri!”, spune doamna Ileana, care stă peste Sălăuţa, spre munte, iar podul i-a legat casa de sat toată viaţa.

 PĂREREA  EXPERTULUI/Alexandru Uiuiu, Direcţia Patrimoniu Bistriţa

Cunosc situaţia podului de la Coşbuc, l-am pus în fiecare an pe lista priorităţilor noastre, dar lista merge la Bucureşti şi în funcţie de banii existenţi se repartizează fonduri pe priorităţile naţionale. Pe de altă parte, vă spun sincer, primarul de acolo încearcă să ascundă proasta lui gospodărire ca să nu zic reaua voinţă, prin exagerări. Nu poate să coste un proiect de pod 12 miliarde de lei vechi, pentru că proiectul castelului Teleki a costat 1, 22 miliarde. Este de datoria comunei să comande şi să finanţeze proiectul, apoi noi mergem cu el la comisia zonală, îl văd şi alţi experţi, îl avizăm şi tot meşteri angajaţi de comună pot interveni pe pod, conform proiectului. Nu este mare lucru, dar oamenii de acolo, în special primarul, nu fac ce trebuie. De ce n-a oprit circulaţia pe pod, asta ar fi o măsură minimă pe care ar trebui să o ia?! De ce sătenii nu refuză să mai treacă cu camioanele pe pod dacă îi interesează patrimoniul lor? Primarul a avut bani să facă un bust al lui Decebal cu text scris de Coşbuc fără să spună al cui e textul, în comuna lui Coşbuc! E neştiinţă şi reavoinţă!

Satul lui Coşbuc este îngrămădit tot pe Valea Sălăuţei, un pârâu rece de munte. Este un sat ciudat, în stare să te dea peste cap cu înfăţişarea lui bizară şi cu rătăcirea lui de sine, imposibil de înţeles pe de-a-ntregul.

Învăţaţi cu plecatul de acasă, încă de pe vremea lui Ceauşescu, când bărbaţii toţi luau drumul minelor din Baia Mare, localnicii din Coşbuc au plecat, după revoluţie, şi mai departe, au luat drumul Italiei, Spaniei, lumii largi. Au lăsat totul acasă şi au plecat cu sutele, cu miile. Cineva spune că, din 2.000 de oameni, mai mult ca sigur că o mie sunt plecaţi. De ani, de zeci de ani de zile, muncesc în străinătate şi trimit banii acasă sau se întorc ei înşişi să mai construiască un etaj la vilă. Casele sunt enorme pentru spaţiul strâmt de pe uliţa lui Coşbuc, de-un lux ostentativ. Locuitorii din Coşbuc au pus termopane până şi la grajduri, au porţi de inox, scări de marmură şi palmieri în curte. Aproape nicio casă nu are un singur nivel, iar grădinile sunt cultivate cu panseluţe şi garoafe.

Vopsite în culori ţipătoare, vilele din Coşbuc au un soi de agresivitate cu care muşcă din cer şi din drum şi din piaţa unde casa lui Coşbuc a rămas tot mai pierdută printre betoanele lor. Înghesuită între noile case – cărora localnicii le-au dat nume: aia e Irlandeza, ailaltă Spaniola şi ailaltă Olandeza şi tot aşa –, casa familiei Coşbuc este o bijuterie de arhitectură, o perlă scunsă în scoica de beton portocaliu.

Caldă şi nobilă ca un aristocrat, nici nu se uită în jur. În ea au locuit zece generaţii de preoţi, familia poetului fiind numeroasă şi ştiutoare de carte avea o casă mare pentru acele vremuri, cu cinci încăperi, inclusiv cameră de rugăciune şi loc pentru pregătirea lecţiilor de şcoală. Dar întinderea ei discretă de la răscruce de uliţi este acum umilită de casele mutanţi, copiate de prin toată Europa.

„Eu le-am zis de atâtea ori, măi, nu mai daţi autorizaţii de construire până lângă casa memorială, că i-au luat şi aerul, nu mai poţi să respiri acolo, ori în piaţa aia e nevoie de vizibilitate, de spaţiu care s-o facă remarcată. Dar nu m-a ascultat nimeni, satul are consilieri şi ei decid, iar satul face ce vrea!” spune Vasile Vasile, secretar al Primăriei Coşbuc.

Satul face ce vrea, spune şi George Coşbuc. Este nepotul poetului, mecanic de meserie, întreţine utilajele fabricilor din zonă. Are maşină şi merge la intervenţii de câte ori e chemat. Are 56 de ani şi a făcut liceul tehnic, pentru că la română nu s-a priceput deloc.

Îl întreb dacă la şcoală nu-l tachinau copiii pentru cum îl cheamă, mai ales la orele de română. „Vă spun drept, nici nu prea mă interesau că nu mă pricepeam deloc, dar nici pe ăilalţi!” Deşi biblioteca satului are 10.600 de volume, bibliotecara spune că niciun localnic nu are fişă de înscriere la ea. Iar elevii află despre George Coşbuc nu din familie sau de pe uliţă, ci doar de la şcoală, atunci când ajung la lecţie.

Pentru că au observat această înstrăinare faţă de sufletul locului, cei de la Muzeul Casa memorială George Coşbuc, doamna Ana şi fratele său Vasile mai fac uneori duminica acţiuni unde îi cheamă pe copiii de şcoală să le arate câte ceva din casă, să le spună povestea locului şi să le citescă poezii. Tot doamna Ana este ghid şi la moara lui Coşbuc, loc de poveste, dar care are nevoie de reparaţii, de apă ca să funcţioneze şi de nişte suflete care s-o pornescă.

Femeia ghid-bună-la-toate s-a apucat singură în primăvara, fără să-i ceară nimeni asta, să văruiască pereţii casei, să spele perdelele şi să primenească. E plină de var pe piept şi vorbeşte mult, cu plăcere. „Vedeţi plopii aceia, de lângă moară? Ei sunt plopii din poezie, dar ape repezi nu mai curg, pentru că sătenii au oprit pârâul să nu le mai treacă peste pământurile lor”, explică femeia.

Ne strecurăm pe o potecuţă de două palme, unul câte unul, spre moară, printre două garduri care împrejmuiesc grădinile unor strănepoţi ai poetului. „Cu greu au lăsat şi palma asta de pământ ca să ajungem la moară, ne spune ghidul. Dincolo de plasa de sârmă, în grădina strănepotului înfloriseră panseluţele şi garofiţele, dar niciun fir de legumă. Casa, o vilă portocalie cu marmură în curte şi balcon de inox, este dotată şi cu un leagăn de la supermarket în grădina care s-a întins peste drumul morii.

Înăutru, în fosta moară, e răcoare, miroase a lemn vechi şi-a izmă de pădure, a var şi pustietate. Doamna Ana ne arată cămăşile din cânepă, covoraşele ţesute de mama poetului şi ferestruica pe care se uita morarul din cameră să vadă când e gata făina.

Ce spune primarul Nicolae Anghel:

Am tot făcut calcule cam cât ne-ar trebui, ce sumă ar fi necesară pentru renovarea podului, dar, cu fiecare an, suma creşte, acum cred că ne-ar trebui cam 500 de mii de lei, dar proiectul mi se pare cel mai scump. Nu am de unde să adun banii ăştia la Primărie, chiar nu am! Am cerut ajutorul tuturor, dar parcă vorbesc singur. Cei de la Patrimoniu ne cer proiectul spre avizare, dar noi de unde să dăm bani de proiect, că arhitectul ne-a cerut 12 miliarde vechi?! Nu mai ştiu ce să fac, sincer, parcă n-ar interesa pe nimeni! Iar sătenii… niciodată, niciunul n-a dat nimic pentru aşa ceva. La noi nu s-a pomenit de donaţii pentru sat, doar ce-i al lor…