Săptămâna luminată

Paştele este, o știm cu toții, cea mai mare sărbătoare creștină. Prin urmare este precedată de şapte săptămâni de post. Postul Paştelui este cel mai lung şi mai dificil din an, iar după Paşte urmează şapte săptămâni de mare bucurie, adică până la Rusalii, la Pogorârea Duhului Sfânt. Din cele două perioade de dinainte şi de după Paşti, două săptămâni sunt mai importante, cele din proximitatea Învierii. Prima, cea de dinainte de Paşti, se numeşte Săptămâna Patimilor, iar cea de după Paşti Săptămâna Luminată.

În tradiţia greacă se mai numeşte şi Săptămâna reînnoită (în greceşte Diakaimsimos) pentru că întreaga creaţie este reînnoită prin Înviere. Săptămâna Luminată se termină în duminica următoare, numită Duminica Tomii. În termeni religioși, această perioadă se numeşte Penticostar. Această sărbătorire este marcată prin obiceiul creştinilor de a se saluta cu cuvintele-mărturisire „Hristos a înviat!”, urmate de răspunsul „Adevărat a înviat!”, ritual care este inspirat din mărturiile din Evanghelia după Luca. Toate slujbele din Săptămâna Luminată se ţin cu Uşile Împărăteşti larg deschise. Astfel, privirea credincioșilor spre altar nu mai este împiedicată de nimic. Este un fel de a simboliza mormântul deschis din care s-a ridicat Mântuitorul, dar amintește şi ruperea catapetesmei Templului din Ierusalim în momentul morţii Mântuitorului.

Săptămâna Luminată este singura din an în care este interzis complet şi cu desăvârşire postul pentru toţi ortodocşii și greco-catolici. În Săptămâna Luminată şi până la Înălţarea Domnului nu se îngenunchează deloc în biserică. De la Învierea Domnului şi până la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar închinăciuni. Există datini, în care în ziua de Înviere chiar se scoate uşa din mijloc a altarului şi se pune deoparte, unde şi rămâne toată săptămâna.

Săptămâna Luminată este singura din an în care este interzis complet şi cu desăvârşire postul pentru toţi ortodocşii. Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi, cei din popor cred că raiul se deschide tuturor sufletelor reţinute în prinsoarea iadului începând de la Adam şi până la venirea Mântuitorului, şi rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomei. Cine moare în acest interval merge de-a dreptul în rai, pentru că lumina raiului îi străluceşte fiecăruia care moare în această săptămână şi pentru că în timpul acesta uşile raiului sunt deschise, iar cele ale iadului închise. Cel care moare este primit în rai, indiferent de păcatele care le-a făcut, căci toate i se iartă. Şi cel care se naşte în această zi este binecuvântat toată viața, şi mai cu seamă cel care se naşte când se trage clopotul întâia oară la biserică este un om norocos toată viaţa lui.

În Săptămâna Luminată nu se citeşte Psaltirea

În această săptămâna nu se fac parastase pentru cei trecuţi la cele veşnice. Amintim că începând cu praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiţi. Aceste slujbe sunt reluate după Duminica Tomii. Acest lucru nu înseamnă că ei sunt daţi uitării, pentru că Biserica îi pomeneşte pe aceştia în cadrul oricărei Sfinte Liturghii. Chiar şi în Săptămâna Patimilor cei adormiţi sunt pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Învierii şi la orice Sfântă Liturghie de după Sfintele Paşti.

Există diferite obiceiuri şi tradiţii în zilele Săptămânii Lumninate. În Lunea albă, se stropeşte casa cu agheasmă şi se dă de băut la rude. Marţi, în Săptămâna Luminată, au loc uscarea şi sfărâmarea Sfântului Agneţ, sfinţit în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile din Sfânta şi Marea Joi, din Săptămâna Patimilor. După ce este sfărâmat, este aşezat într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar. Acest Agneţ este folosit de-a lungul întregului an pentru împărtăşirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserică din motive bine întemeiate. Marţea din Săptămâna Luminată poartă numele de Marţea Albă şi este impusă drept zi nelucrătoare. Nu se spală, nu se calcă, nu se face curat. Femeile din multe zone rurale dau de pomană în această zi pasca rămasă de la Paşte şi vin roşu. Miercurea din Săptămâna Luminată poartă numele de Sfânta Mercurie, dar  i se mai spune și „nunta şoarecilor”. Cine muncește în această zi își aduce în casă șoarecii, care îi vor juca pe masă în casă. În Joia luminată se cinstesc prin rugăciune holdele, grădinile, livezile și recoltele.

Izvorul Tămăduirii

Vinerea din Săptămâna Luminată este numită Vinerea Izvorului Tămăduirii. Sărbătoarea este una în care se face pomenire la una din minunile Maicii Domnului. În multe locuri, în această zi se face sfinţirea apei, numită acum „apa mică” („apa cea mare” fiind cea de la Bobotează). Se fac slujbe în biserici sau la fântâni şi izvoare, iar în unele părţi preoţii fac şi „botezarea” generală a caselor credincioşilor cu apă sfinţită. Sărbătoarea face referire la o vindecare minunată a unui orb ce și-a recăpătat vederea după ce și-a udat fața cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită pe locul unde se găsea acel izvor din porunca împăratului a primit numele de „Izvorul Tămăduirii” și multe minuni au continuat să se petreacă acolo de-a lungul timpului.

Există două relatări privind descoperirea izvorului tămăduitor de lângă orașul Constantinopol. Este probabil ca izvorul, așezat într-un mic crâng și închinat Maicii Domnului, să fi existat și să fi fost cunoscut încă mai de timpuriu decât este indicat în relatări, însă ca el să fi fost înăbușit sau acoperit odată cu creșterea pădurii. Relatarea cea mai cunoscută îi aparține lui Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul istoric bisericesc de tradiție greacă, care a scris în anii 1320. Potrivit acestei relatări, tradiția izvorului tămăduitor începe cu o minune care s-a petrecut cu un soldat numit Leon Marcellus, viitorul împărat Leon I (457-474). Pe când Leon era pe drumul spre Constantinopol, se întâlnește în apropiere de Poarta de Aur a orașului cu un orb care îi cere de băut, fiindu-i sete. Leon s-a dus să caute apă, dar nu a găsit. Atunci s-a auzit un glas de femeie care i-a spus că avea să găsească apă în apropiere. Privind în jur, el nu a văzut pe nimeni, și nu a găsit nici apa. Glasul i-a cerut din nou să caute apă în adâncul pădurii și să-i aducă orbului în pumni din apa tulbure pe care avea s-o găsească, apoi să ungă ochii acestuia cu pământul care îi rămânea în mâini. Glasul i-a mai vestit că acela era locul pe care-l alesese pentru a-l încununa ca împărat. Leon a urmat porunca acelui glas, orbul și-a recăpătat imediat vederea, iar Leon a înțeles că cea care îi vorbise era Născătoarea de Dumnezeu. După urcarea sa pe tron, a înălțat pe acel loc o mare biserică, iar apa acelui izvor s-a dovedit și mai departe tămăduitoare, săvârșind multe vindecări minunate. De aceea a fost numit „Izvorul Tămăduirii”.

O relatare mai timpurie se regăsește și la marele istoric bizantin Procopiu din Cezareea (cca. 500-565). Potrivit versiunii lui Procopiu, pe când împăratul Iustinian era plecat la vânătoare, a ajuns într-o frumoasă pădure în care a aflat o capelă înconjurată de o mare mulțime de oameni, având împreună cu ei un preot, în fața unui izvor. Întrebând despre cele ce se petreceau acolo, i s-a spus că acesta era un „izvor minunat”. Atunci împăratul a poruncit ca pe acel loc să fie înălțată o splendidă biserică, folosind materialele rămase de la înălțarea bisericii Sfânta Sofia.

Altă explicație

Există și alte explicație pentru care săptămâna care vine după Învierea Domnului este numită Săptămâna Luminată. În vechime, Botezul era săvârşit în noaptea de Paşti. Cei botezaţi erau numiţi „luminaţi”. Ei umblau înveșmântați în haine albe în toată săptămâna de după Paşti. Sunt persoane care afirmă că de la purtarea hainelor albe, această săptămâna și-a primit numele. Mai amintim că în noaptea Sfintelor Paşti, se sting în biserică toate luminile. Doar candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar rămâne aprinsă. Spaţiul întunecat este unul care întruchipează spațiul morţii şi al iadului în care a coborât Hristos. Candela aprinsă de pe Sfânta Masă este sufletul viu şi îndumnezeit al Mântuitorului coborât la iad.