Iugoslavia, o amintire. Iosif Vissarionovici Stalin: „O să mişc din degetul mic şi Tito n-o să mai existe” 

Întrevedere între preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Iosif Broz Tito, în timpul vizitei de prietenie în R.S.F. Iugoslavia.(16-17.XI.1978) Cota: 355/1978 http://www.arhivelenationale.ro

Imediat după cel de-al doilea război mondial, puterea sovietică se întinde şi peste Regatul Iugoslaviei (format la 1 decembrie 1918, prin unirea Statului slovenilor, croaților și sârbilor și a regatului Serbiei). În 1946, ţara este numită de comunişti Republica Populară Federativă Iugoslavia iar din 1963 devine Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (R.S.F. Iugoslavia). Acesta a fost cel mai mare stat iugoslav de-a lungul istoriei.

Iosip Broz Tito, un vechi luptător comunist, a fost primul dictator din Europa de Est care, imediat după cel de-l doilea război mondial, a urmat exemplul lui Stalin, fiind în acelaşi timp şef al partidului, al guvernului şi al forţelor armate. Tito, deşi îl trata pe Stalin cu respect și admirație, dădea de înţeles că nu-i plăcea să primească ordine şi vroia să-i arate lui Stalin că erau aliaţi nu vasali. Tito avea planuri măreţe. Dorea pentru Iugoslavia o independență absolută și avea un proiect grandios de constituire a unei mari federaţii balcanice, care ar fi inclus Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi chiar o Grecie care simpatiza cu comunişti. Stalin în schimb nu agrea sub nicio formă această idee, fiindcă i se părea că destabilizează marea putere sovietică. Astfel la o întâlnire în februarie 1948, Stalin a fost extrem de neprietenos, acuzându-l pe Tito că nu l-a informat cu privire la planurile iugoslavilor de a forma o federaţie balcanică. Drept urmare, Uniunea Sovietică își retrage toţi consilierii militari şi civili din Iugoslavia acuzând Partidul Comunist Iugoslav că a început să aibă ideologii deplasate care nu corespund cu ideile comuniste. Sovieticii declară oficial că Partidul Comunist Iugoslav a ajuns la putere datorită armatei sovietice şi nu datorită luptei partizanilor. „O să mişc din degetul mic şi Tito n-o să mai existe” declarase Stalin.

Iugoslavia occidentală

Deşi modelul sovietic era aplicat la început pe scară largă în Iugoslavia, mareşalul Tito, începe treptat să-şi pună în aplicare o parte din măreţele planuri care aveau să facă din Iugoslavia una din cele mai invidiate țări comuniste din blocul comunist. În 1952, începe reorganizarea CAP-urilor (Cooperativele Agricole de Producţie) care, culmea, abia fuseseră înfiinţate după modelul sovietic. Se decretează dreptul ţăranilor de a părăsi CAP-urile, de bună voie și dreptul lor de a redobândi pământul care l-au avut în proprietate, inclusiv a utilajelor agricole. Astfel, cea mai mare parte a CAP-urilor s-a desfiinţat. În anul 1975, peste 8 milioane de hectare din cele 10 milioane care reprezentau suprafaţa agricolă arabilă era în proprietatea ţăranilor. Ţăranilor le aparţineau şi peste 90% din utilajele agricole. a fermelor sau crescătoriile de animale şi păsări. A fost relaxat şi sistemul micilor afaceriști și comercianţi introducându-se sistemul autogestiunii, mai ales în comerţ şi turism, ceea ce adus la dezvoltarea micilor întreprinzători. Comuniştii care, imediat după 1945, luaseră poziţie împotriva bisericii, au adoptat o nouă lege care normaliza relaţiile dintre biserică şi stat. Legea prevedea inclusiv ajutor de stat pentru comunităţile religioase. În 1967, graniţele Iugoslaviei au fost deschise, iar vizele au fost eliminate. Muncitorii sârbi aveau posibilitatea să muncească în Occident fără aprobări speciale. Mulți români care vroiau să fugă din țară alegeau granița Iugoslaviei, fiindcă pe aici era singurul drum liber spre Occident.

Semnele dezmembrării

Republica Socialistă Federativă Iugoslavă era un stat federal, iar popoarele componente erau egale în drepturi. Cele şase republici, care compuneau RSF Iugoslavia erau: Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Croația, Macedonia, Slovenia şi Serbia, ultima republică curpinzând şi două provincii autonome, Voivodina şi Kosovo. Fiecare din cele şase republici îşi avea propria sa constituţie (conformă cu Constituţia federală), propriile sale organe de tip parlamentar şi guvernamental. Preşedintele era însă unul pentru toţi. În realitate însă, sistemul politic era dominat şi controlat de comunişti, iar politica cu toate că părea independentă era controlată de la centru. În perioada 1960-1970, în Croaţia, naţionalismul începe să-şi facă simţită prezenţa, iar statul iugoslav resimte puternic acest lucru. A urmat arestarea a sute de croaţi-naționaliști şi înăsprirea controlului din partea serviciilor secrete.

Iosip Broz Tito

Liderul iugoslav, mareşalul Iosip Broz Tito, a fost unul dintre puţinii comunişti care au avut curajul să-l contrazică pe Stalin. S-a născut la 25 mai 1892, într-o familie de ţărani croaţi. Caporal în armata austro-ungară în timpul primului război mondial a luptat pe frontul estic, a fost rănit în luptele de pe teritoriul Bucovinei, fiind luat prizonier de ruşi. Al doilea război mondial îl transforma pe Tito într-un erou al mişcării de rezistenţă a partizanilor iugoslavi. În anul 1943, Tito a fost numit mareşal, primind în acelaşi timp şi funcţia de preşedinte al Comitetului Naţional de Eliberare a Iugoslaviei. Ulterior devine preşedintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Iosip Broz Tito moare la 4 mai 1980 după o lungă suferință. A avut cele mai impresionante funeralii de stat. În 2013 moare şi soţia lui Tito Jovanka Broz. Avea 88 de ani şi a fost înmormântată în mausoleu, alături de soţul său. O mare prietenie i-a legat în timp pe Tito şi Ceauşescu. România a văzut în Iugoslavia un partener corect şi a căutat deseori sprijinul acesteia în situaţiile de criză generate de relațiile româno-sovietice. În 1972 este finalizat cel mai ambiţios proiect de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilorde pe Dunăre, în parteneriat cu Iugoslavia, hidrocentrala Porţile de Fier. Sistemul Porţile de Fier I era unul din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cel mai mare de pe Dunăre.

Iugoslavia, o amintire

Iugoslavia a fost mereu o casă pentru o populație mixtă, nu numai în termeni de afiliere națională, dar și în cea religioasă. A fost și singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în occident. După moartea lui Tito la 4 mai 1980, tensiunile etnice s-au intensificat. Conform Facultăţii de Științe Politice – Universtitatea Bucureşti, locurile cu concentrație mare de religii diferite erau:  Kosovo cu 91% și Bosnia și Herțegovina cu 83.8%. Locurile cu o concentrație mai scăzută de religii erau Slovenia 65, 4%, Serbia cu 63, 7%, și Croația cu 63.6%. Diferențele religioase dintre sârbii creștini ortodocși, croații catolici, bosniacii musulmani și ascensiunea naționalismului au contribuit decisiv la căderea Iugoslaviei. O altă contribuţie la dezmembrarea ţării a avut-o şi anul 1989. Conform surselor oficiale,   248 de firme au falimentat sau au fost lichidate și 89.400 de muncitori au rămas șomeri. În primele nouă luni din 1990, imediat după adoptarea programului impus de FMI, alte 889 de întreprinderi împreună cu 525.000 de muncitori au avut aceeași soartă. Cel mai multe firme închise și cei mai mulți șomeri au fost în Serbia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia și Kosovo. Acesta a fost punctul de cotitură critic în evenimentele tragice care aveau să urmeze.

Conflicte le

Practic, starea conflictuală deschisă a început în Slovenia, care a fost cea mai radicală şi operativă în luarea măsurilor legislative. Intervenţia din iulie 1991 a unui corp al armatei iugoslave, compus din 1.900 de militari cu tehnică de luptă în Slovenia a fost un adevărat dezastru care a marcat profund moralul armatei iugoslave. Concomitent, începuseră și confruntări în Croaţia. După încetarea conflictelor dintre Croaţia şi Bosnia – Herţegovina, Macedonia îşi declară în mod paşnic independenţa, în noiembrie 1991. În 1992, Bosnia îşi declară și ea independenţa şi astfel începe al doilea război din Iugoslavia, care durează până în anul 1995. Pe 4 martie 2003, Iugoslavia a fost redenumită „Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului”, iar numele „Iugoslavia” a fost dispărut oficial. Pe 3 iunie 2006, Muntenegru și Serbia și-au declarat și ele independența. Utimul act al destrămării statului iugoslav este reprezentat de Războiuldin Kosovo. La 17 februarie 2008, are loc declaraţia de independenţă a Kosovo recunoscută de 58 de state. În prezent, 70 de state membre ale ONU au recunoscut independența regiunii Kosovo, aceasta devenind țară membră a FMI și a Băncii Mondiale, cu numele de Republica Kosovo. Odată cu această recunoaştere se sfârşeşte şi ceea ce s-a numit Iugoslavia.

Epilog 2015

Conflictul sârbo-croat, a provocat moartea a circa 20.000 de persoane, între 1991-1995. Croația a sesizat Curtea Internațională de Justiţie în 1999, acuzând Serbia de genocid şi reclamând  „compensaţii financiare”. În 2015, Curtea Internaţională de Justiţie a respins procesul apreciind că: „Statul croat nu şi-a dovedit acuzaţiile. Atât trupele Croaţiei cât şi cele ale Serbiei au comis numeroase crime în timpul războiului, însă niciuna dintre cele două ţări nu au comis genocid faţă de populaţia celeilalte țări”,