Crăiasă, alegându-te

Luna august şi începutul lui septembrie sunt dedicate de către ortodocşi şi catolici Sfintei Fecioare Maria. Luna august până la jumătate cuprinde postul care îi este închinat Fecioarei şi care este un post destul de aspru. Apoi în 15 august urmează Adormirea Maicii Domnului prin care se amintesc moartea, înmormântarea şi ridicarea ei la cer. Iar 8 septembrie este ziua în care se sărbătoreşte naşterea Fecioarei Maria.

Între cele două mari sărbători ale Mariei, în 22 august, romano-catolicii au Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, aşa cum tot ei îl sărbătoresc pe Cristos Rege, şi cum mai au şi Zilele Inimilor Neprihănite, atât pentru Maria cât şi pentru Isus. Sărbătoarea are o dată recentă de instituire. Pius al XII-lea în anul 1955 a fixat-o în calendare înspre toamnă. Luna mariană (dedicată Maicii Domnului în limbaj catolic) era luna mai, iar această sărbătoare, până la reforma calendarului liturgic, se ţinea la 31 mai. S-a considerat că prin mutare se sublinia legătura între regalitatea sacră şi glorioasa ridicare a ei la cer. Papa Pius al XII-lea a expus argumentele cu lux de amănunte în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954, numind-o Mamă a Capului şi a membrelor Corpului Mistic, augustă suverană a Bisericii. Cuvântul latinesc regina, ca şi rex=„rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”.

„Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de «stăpânitoare», tocmai ei, care s-a proclamat «roaba Domnului» şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea sa Faptele Apostolilor, o pomeneşte pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei, dar nu ea este aceea care conduce, ci Petru. Maria are un loc singular şi suprem alături de Fiul ei. Ea este legătura care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele, este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege, îi protejează cu puterea sa pe fiii ei, le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă”, spunea Pius al XII-lea.

Aşa că, biserica îi invită pe credincioşi prin această sărbătoare să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină. Papa mai amintea că în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”. Încoronarea Maicii Domnului sau Încoronarea Fecioarei Maria (Coronatio Virginis), cum mai este denumită, este o temă care apare şi în ortodoxie. Iconografia Mariei Regină este întâlnită des şi în pictura murală ortodoxă, dar şi în icoane pe sticlă sau pe lemn din ţara noastră. Adeseori coroana apare pe îmbrăcămintea metalică ce acoperă icoana. Sunt voci care consideră aceste icoane un semn al îndepărtării de tradiţie a iconografiei ortodoxe sub influenţa artei religioase apusene.

Madonele Negre

Un alt mod de reprezentare, care nu ajuns deloc în lumea ortodoxă, deşi are o vechime de câteva secole este cel al „Madonelor Negre”. Fecioarele de abanos, Sfânta Maria Întunecată sau „Vierge Noires”, „Black Virgins” sunt icoane sau statui aflate în lăcaşe de cult catolice. Unii le-au spus celelalte Marii. Carl Jung spunea că este vorba de prelungirea cultului lui Isis zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și al fidelității femeii față de soț, alţii o consideră ca fiind o reminiscenţă iconică a Mamei Pământ-Zeiţa Primordială. S-au făcut în ce o priveşte trimiteri la Cybele, Diana, Venus şi a fost comparată cu Kali, Inanna şi Lilith.

Istoric Madonele Negre apar în timpul Cruciadelor, în Spania ocupaţiei maure, şi au plecat cu conchistadorii în Lumea Nouă. Există o literatură care spune că templierii aveau şi ei o teorie în privinţa Madonelor Negre. Ei vedeau în ele un cult al Mariei Magdalena. Psihologii moderni văd în ea un arhetip al Întunecatului Feminin.

Madonele Negre au fost împărţite în trei categorii. Primele sunt madonele cu fizionomie şi pigmentaţie ca ale populaţiei de culoare, apoi cele care s-au transformat prin influenţa unor factori, cum ar fi pigmenţii, fumul acumulat de la lumânări, îmbătrânirea lemnului. În cea din urmă categorie intră cele care au fizionomia unui personaj femnin de rasă albă şi totuşi sunt făcute din materiale închise la culoare. O copie a unei Madone Negre se află de anul trecut la Timişoara în Biserica Millenium. Este vorba de o replică a Fecioarei din Montserrat, patroana Cataluniei. Se spune că ar fi fost sculptată la Ierusalim, în zorii creștinismului. Conform legendei, statuia ar fi fost descoperită în anul 880, de către niște păstori care au văzut o lumină ciudată pe cer și au auzit muzică venind dintr-o peșteră de pe Muntele Montserrat. Regină, albă sau neagră, Fecioara Maria are o putere de fascinaţie neştirbită până azi.

[stextbox id=”custom”]

Fecioarele negre ale lui Umberto Eco

„Păi, de unde credeţi că vine ideea de fecioară. Primele fecioare care apar în Europa sunt fecioarele negre ale celţilor. Sfântul Bernard, când era tânăr, stătea în genunci în biserica Saint Voirles în faţa unei fecioare negre, şi aceasta şi-a stors din sân trei picături de lapte ce au căzut pe buzele viitorului fondator al templierilor. De aici romanele Graalului, pentru a crea o faţadă cruciadelor, şi cruciadele pentru a regăsi Graalul. Benedictinii sunt moştenitorii druizilor, o ştie toată lumea.

Dar unde sunt aceste fecioare negre?

Au fost făcute să dispară de cei ce voiau să defăimeze tradiţia nordică şi să transforme religiozitatea celtică în religiozitate mediteraneană, inventând mitul Mariei din Nazaret. Ori au fost travestite, denaturate ca atâtea dintre madonele negre care încă sunt expuse fanatismului maselor. Dacă te apuci să citeşti imaginile din catedrale, cum a făcut-o marele Fulcanelli, o să vezi că această istorie este povestită limpede şi tot limpede este reprezentat raportul ce leagă fecioarele celtice  de tradiţia alchimică de origine templieră, care va face din fecioara neagră simbolul materiei prime asupra căreia lucrează căutătorii acelei pietre filozafale, care după cum s-a văzut este Graalul”.

 

(Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, Polirom 2013, colecţia TOP 10plus)

[/stextbox]