Vasile Dâncu: Mi-e frică să nu asistăm de Centenar doar la o uriaşă chermeză națională

Azi, de Ziua Naţională, 1 Decembrie, România intră în anul 100 de la Marea Unire din 1918. România şi românii au mult mai mulţi ani, dar de atunci ne ţinem această socoteală, la fel cum fiecare ne ţinem socoteala propriei vârste de la naştere, deşi existam şi anterior, în pântecele mamei. Avem imediat 100 de ani de la Marea Unire! Un secol! Un veac! Poate un veac de singurătate, cum ar fi spus Gabriel Garcia Marquez. Dar, dacă a fost aşa, măcar să nu fie la fel veacul care vine!

Sociologul Vasile Dâncu ne oferă, în câteva cuvinte, o perspectivă asupra prezentului nostru, asupra veacului care a trecut şi a celui care va să vină. Prin devenirea noastră, prin felul nostru de a fi de acum încolo, cred că ne-am dori să-l putem contrazice în unele spuse ale sale. Şi cred că cel mai fericit de eventuala noastră contrazicere ar fi chiar domnia sa.

Centenarul riscă să fie un punct culminant al lipsei de solidaritate

Rep: Domnule profesor, avem o Zi Naţională şi intrarea în anul 100 de la Marea Unire; ce facem, cum procedăm?

Vasile Dâncu: Nu am fi noi dacă nu am face următoarele lucruri. În primul rând, să amânăm; se face asta de vreo doi ani deja. Apoi, când nu mai este timp, toata lumea se înghesuie să propună evenimente folclorice, de mică anvergură şi de medie relevanță. În fine, la capăt toate taberele politice vor încerca să se asocieze cu marea sărbătoare. Şi se vor disocia unii de alţii. Centenarul riscă să fie un fel de punct culminant al lipsei de solidaritate naţionala şi a ciorovăielii penibile de fiecare zi. Politicienii se vor acuza unii pe alţii de lipsa de respect pentru Marele Moment, timp în care toată lumea va păcătui. Am uitat ceva: toţi o să ceară bani de la bugetul amărât al statului pentru turnee de muzică din localitate în localitate, se vor cânta cântece patriotice cu iz pașoptist, iar tinerii şi copiii vor rămâne în afara sărbătorii, pentru că nimeni nu se va gândi la sensibilitatea lor şi la timpul prezent.

În fine, unii se vor bate cu pumnii în piept ca şi cum ei ar fi făcut unirea, iar alţii vor cere să dăm grătarele mai încet, vorba unui maestru, ca să nu-i supărăm pe colegii noştri de istorie, ungurii, pentru că ei sunt în doliu după Trianon. Mi-e frică să nu asistăm la centenar ca la un şir de chermeze sau chiar la o chemeză naţională cu manele, dizeuze şi grătare sfârâinde. Ziua Naţională va putea oferi un bun diagnostic pentru viitor; cred că va fi prima dată când voi sta acasă, în biblioteca mea, cu muzica şi cărţile mele (oricum nu am nicio invitaţie oficială la vreun eveniment public) şi asta îmi oferă deja o mare bucurie. Dar se vede încă de acum că taberele politice vor sta separate, că momentul va fi căpușat politic de toată lumea.

Ar fi trebuit ca încă de la începutul anului trecut să avem comitet național, condus de un comisar general pentru centenar, cu un buget consistent şi cu un program bogat de manifestari până în anul 2020. Cred că anul 2019 trebuie să fie considerat ca vârf al manifestărilor, deoarece atunci a avut loc Tratatul de pace prin care se consfinţeşte unirea. Din păcate nu avem aceste instrumente, decât poate parţial, dar nu avem o pregătire a clasei politice şi administraţiei centrale pentru amploarea unui asemenea eveniment. În schimb, cunosc sute de iniţiative minunate ale administraţiei locale, universităţilor, instituţiilor de cultură sau chiar a unor întreprinzători individuali, fundaţii sau asociaţii. Cred că aceaste inițiative născute din emoţie vor salva centenarul şi vor da consistenţă şi ecou.

Centenarul trebuie să fie despre următoarea sută de ani

Rep: E un moment de bilanţ, probabil. Ce am făcut bine şi ce am făcut rău în cei 100 de ani împreună, în general, dar şi în relaţie cu noi înşine şi cu românii din cele trei regiuni? Ce ar trebui să facem de acum încolo?

VD: Semnificaţia cea mai importantă a centenarului ar trebui să fie bilanțul, nu festivismul. Cred că Centenarul nu trebuie să fie în primul rând despre trecut, ci mai mult despre viitor, despre  viitoarea sută de ani. Ar trebui să fim capabili să ne adunăm şi să facem un bilanț adevărat al secolului care a trecut şi să înţelegem care sunt blocajele care au limitat efectele benefice ale constituirii unui stat unitar, să vedem ce ne rămâne de făcut într-un viitor care nu pare a fi uşor de gestionat, într-o conjunctură internaţională complicată şi cu o pierdere masivă de populaţie activă. Este important să vedem de ce România nu a făcut în acest secol saltul decisiv spre modernitate, de ce nu a reuşit să le ajungă din urmă măcar pe fostele partenere din Tratatul de la Varşovia: Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia. De ce nu am reuşit să aducem politica la nivelul unui consens constructiv, ci ne aflăm la nivelul unui timp interbelic, neeuropean?! De ce nu am reusit să modernizăm administraţia decât până la nivelul întăririi centralismului, statul fiind singura sursă a puterii legitime, de ce nu ne-a ieşit descentralizarea şi respectul puterilor locale?! Sigur, trebuie să discutam cinstit şi cu minorităţile etnice, pentru a se vedea ce s-a ales din înţelegerile de la Alba Iulia şi de ce avem încă o minoritate etnică, cea mai importantă, care se luptă împotriva Constituţiei României (prin reprezentanţii săi, evident) și visează încă la retrasarea graniţelor.

Trebuie să vedem de ce suntem încă departe de idealul unei educaţii adaptată la modernitate, dar ne lăudăm cu victoriile copiilor dopaţi cu matematică, fizică sau chimie pentru olimpiadele internaţionale. Ar trebui să analizam şi alte aspecte ale trecutului cu privire la economie. Va trebui să vedem cum de am ajuns doar în 25 de ani de libertate să nu mai avem o economie naţională, ci o economie în care proprietatea este deţinută de străini, să vedem de ce nu suntem în stare să ne finaţam dezvoltarea. Putem să ne mândrim cu faptul că IT-ul românesc este peste nivelul general al ţării, dar va trebui să ne propunem să trecem în viitorul apropiat de la lohn-ul intelectual, la echiparea societăţii şi economiei noastre cu tehnologiile viitorului, iar adminstraţia cu soluţiile smart.

Trebuie să vedem cum putem să nu mai pierdem miliardele de euro de la UE, cât încă se vor mai da. Trebuie să vedem cum ne vom apăra statul şi acţiunea publică, dar fără a prejudicia dezvoltarea. Fără a ne mai plânge de corporaţiile străine, va trebui să recunoaştem că ele dau de lucru românilor şi multor firme româneşti, dar să ne facem noi planurile şi o legislaţie clară şi inteligentă. Să vedem ce legislaţii se aplică în Europa şi să nu ne tremure chiloţii când avem dreptate, pentru că fără să dublăm ivestiţiile străine nu avem cum să ajungem la un salariu mediu pe economie de peste 1.000 de euro. În schimb, să ne uităm cu realism la posibilităţile bussines-ului românesc de a creşte ca pondere în economie, acolo unde se poate şi unde are resurse. La fel, trebuie să gândim dacă nu cumva este necesar să încurajăm capitalul românesc, acolo unde are potenţial de dezvoltare şi nu pentru a crea paradisuri fiscale fără mare efect societal. În loc să visăm la întoarcerea românilor plecaţi în bejenie să ne întrebăm cum am putea stopa măcar hemoragia şi, poate mai imporatnt, dacă nu cumva trebuie să deschidem graniţele pentru muncitori străini din vecinătate, moldoveni, ruşi, ucrainieni, africani sau asiatici. Asta înainte de a dispărea anumite forme de economie şi investiţii din România, pentru că nu avem forţă de muncă, deşi avem oportunităţi. Sunt multe de lucru de bilanţ şi perspectivă, am spus câteva la întâmplare. În orice caz, trebuie să ne facem planuri realiste, nu proiecte politice de societate în care negociază umanişti cu capul în nori cu polticieni demagogi.

Şi, da, nu trebuie să uitam ce s-a făcut bun în această sută de ani, pentru că sunt multe succese. Cel mai mare succes este că România este încă un stat naţional, unitar şi independent, cum îi plăcea lui Ceauşescu să spună. Da, cu toate posibilele obiecţii legate de pierderile de după Al doilea război mondial şi cu limitările pe care azi le aduce globalizarea sau apartenenţa noastră la NATO şi UE, România s-a transformat şi cu contribuţia comunismului, este drept, dintr-o ţară agrară într-o ţară industrializată şi preponderent urbanizată. Am cristalizat în acest secol o conştiinţă naţională şi chiar dacă azi nu găsim calea unei pedagogii naţionale pentru cei tineri, trebuie să o căutam. Încă nu suntem destul de europeni şi încă avem nevoie să lucrăm în zona consolidării spiritului civic şi tolerantei. Suntem în NATO şi UE şi, indiferent de limitele solidarităţii. În caz de pericol, este prima dată când România nu este singură în faţa furtunilor geopolitice. E adevărat, suntem o ţară devastată de neîncredere în noi înşine, în ceilalţi şi în comunitatea naţională, dar trebuie să ne preocupe acest lucru de centaenar.

A trasa în memoria colectivă momentele importante ale devenirii noastre şi marile figuri ale istoriei poate crea identitate pozitivă, mai ales pentru generaţiile tinere care au văzut în ultimele decenii doar demitizare, scandal şi controverse pe temele istoriei noastre. În acest sens, cred că a considera Alba Iulia drept inima acestor manifestări, loc simbolic sau ţăruş de argint, cum spunea Lucian Blaga, ar fi un lucru de dorit, împotriva mistificărilor şi manipulărilor care se înceracă acum, într-o reinterpretare a istoriei unirii, reinterpretare în care se mută strategic marile momente dincolo de Transilvania. Cred că proiectul de educatie, comparabil cu cel de acum 100 de ani a lui Spiru Haret, trebuie să fie nucleul discuţiilor în cadrul centenarului. Încă nu este totul pierdut, şcoala mai poate fi salvată şi analfabetismul funcţional alungat. Dar pentru asta trebuie re-construit discursul măreţiei naţiunii pe baza miturilor viitorului, nu exclusiv pe baza miturilor despre trecut. Trebuie pentru asta un minim consens şi la baza lui trebuie câteva lucruri simple de la care să nu se abdice sub nici o formă: fără politicieni lipsiţi de cultură sau veniţi din zone gri ale moralităţii sau bussines-ului, fără derive de la democraţie şi fără ca democraţia deliberativă şi cea reprezentativă să fie subjugate de vreun tătuc, cu emoţiile şi orgoliile lui. Indiferent dacă asta place sau nu poporului, trebuie să acceptăm cu toţii că oamenii trebuie educaţi pentru democraţie şi conduşi folosindu-ne de calităţile lor, nu exploatându-le defectele.

De 1 Decembrie o să-i spun în gând României ”La mulţi ani”, dar voi fi pătruns de teama că nu vom fi la nivelul cerut de istorie pentru Centenar.