Un filosof acuză. Patapievici tranşează presa şi societatea românească

Probabil că un filosof se simte liber în orice ipostază. Pornind de la libertatea pe care şi-o permite, filozoful Horia Roman Patapievici a vorbit liber, sâmbătă, la Facultatea de Jurnalism din Cluj, despre experienţa sa cu presa liberă. De odinoară, dar şi de mai încoace. O experienţă subiectivă a filozofului. Şi probabil că şi o presă subiectivă. O presă în care n-a mai publicat însă din iulie 2010.

Lumi şi media paralele

”Toată presa respectabilă funcţionează după diferenţa între fapt şi opinie. A fi corupt nu înseamnă a primi bani, ci a colora faptele cu opinii, aţi folosi puterea pentru a influenţa”, spune Patapievici.

El a făcut o paralelă între presa de odinioară şi presa de azi, dar şi între lumea de atunci şi lumea de acum. O paralelă între tipurile de relaţii umane: ”Ceea ce m-a frapat pe mine în spaţiul public atunci a fost generozitatea. Generozitatea care ţine de începuturi. Această generozitate azi nu mai există. E un prim lucru pe care trebuie să-l constatăm. Ce se pierde atunci când ceva se câştigă? E un bilanţ pe care trebuie întotdeauna să-l facem. Vreau să evoc ce tip de jurnalism se făcea atunci. Şedinţele de redacţie erau şedinţe de prieteni, chiar dacă nu erau prieteni, erau animaţi de un spirit de prietenie, era un soi de ”noi suntem în aceeaşi barcă” care provenea din conştiinţa acută că suntem împreună, trup, minte suflet şi acţiune. Publicarea unui material ţinea de două lucruri: acurateţea informaţiei atât cât o puteam controla şi consensul valoric. Acest consens valoric azi nu mai există. (…) În stradă se sparg toate lucrurile, pe stradă pot fi verificate reputaţiile, poate fi verificată temperatura ideilor sau angajamentelor, smintirea care există într-o societate. Faptul că eşti recunoscut pe stradă este o dovadă a prezenţei tale în spaţiul public. Pe vremea aceea cei care te opreau pe stradă nu erau aceia care te detestau. Cei care te detestau aveau o sfială, o bună creştere care îi făcea să arunce o privire spre tine şi să întoarcă capul. Astăzi cei care abordează, dimpotrivă, sunt cei care te detestă şi notifică acest lucru aşa cum au învăţat de la anumite televiziuni. (…) Lucrurile s-au stricat pentru că am publicat nişte scrisori către Alexandru Paleologu care au fost judecate ca fiind inacceptabile. În 1996 şapte profesori universitari din Cluj au adresat o scrisoare Ministerului Justiţiei în care se cerea retragerea cetăţeniei mele. Ca urmare a unor materiale din ziare sau a unor emisiuni am ajuns să fiu scuipat de către persoane necunoscute în plină stradă. Trebuie înţeleasă încărcătura morală a acestui act. În stradă se sparg toate lucrurile. Presa are enorme consecinţe nu numai asupra politicienilor, ci asupra tuturor oamenilor atunci când aceştia sunt zugrăviţi într-un anumit fel sau denunţaţi sau calomniaţi. (…) Am intrat în contact cu mulţi oameni. Văd îndârjirea, un lucru pe care în anii 90 nu l-am întâlnit la oameni. După cum am spus cei care te detestau nu intrau în vorbă cu tine, era un fel de convenţie. Acum există un prozelitism al celor care detestă. Cei care detestă azi au căpătat curaj din cauza ori datorită televiziunilor care prin stilul moderatorului care este, de fapt, un incitator, prin tonul cu care acesta tratează chestiunile, au dat curaj oamenilor de a trece dincolo de forul interior unde există distanţă, oamenii se simt legitimaţi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul şi a-l pune la punct. Asta e foarte periculos. Poţi să urăşti dar să nu ai îndrăzneala urii tale”.

Prohodul presei scrise

Previziunile sale sunt sumbre pentru presă în general, dar mai ales pentru presa scrisă. Iar portretul pe care-l face jurnalistului de azi este necruţător: ”Televiunea are un impact foarte mare, merge pe premisa că orice fapt este imagine şi invers. Şi aici intrăm în zona manipulării. (…) Presa scrisă în România este terminată, este clar asta, televiunile înfloresc. Jurnalistul tip este cel care nu se informează, este lipsit de cultură dar care, după cum zicea Pleşu, are mereu o tigaie sub tejghea cu care îi dă în cap invitatului. Publicul aşteaptă apariţia tigăii, principala atracţie nu mai este dezbaterea, ci tigaia. Dacă e să dăm un nume ar fi Cristian Tudor Popescu, care are un talent al cruzimii, specializat în aplicarea loviturii retorice dure. Este un jurnalist de reacţie emoţională, el condamnă, judecă, încadrează cu fomulări dure şi nu se bazează niciodată pe date. Acest tip de jurnalism este cel care domină în presa românească. Presa noastră, pentru că e o presă proastă, e ahtiată pentru informaţii pe surse, are ideea complet greşită că a avea informaţii pe surse înseamnă a te conecta direct la adevăr”.

Patapievici a vorbit şi despre noile media, care se dezvoltă, dar şi despre riscurile pe care acestea le prezintă: ”Internetul este în totalitate non neutru. Este bazat pe tehnologie prietenoasă faţă de care noi toţi suntem adicţi, în care singura inteligenţă care ni se cere este inteligenţa motrice a apăsării, clickul. Inspectarea unui ziar în secolul 19 dura câteva zile, o emisiune de televiziune îţi ia timpul real în care te uiţi la ea, în schimb inspectarea unei imagini pe internet ia mai puţin timp decât timpul ei fizic de desfăşurare. Accentul cade pe răspândire, nu pe conţinut. Cel mai îngrozitor este că pe internet nu mai este nici o posibilitate să distingi între fapt şi opinie. Foarte multe informaţii false, ceea ce oferă google nu are nici o legătură cu adevărata cunoaştere. Pentru ca internetul să fie un depozit extraodinar de comod, trebuie în prealabil o cunoaştere investită în om, care este de tip tradiţional”.

A fost odată ICR

Horia Roman Patapievici a făcut referiri şi la perioada în care a condus Institutul Cultural Român: ”Este parţial corect ca un institut cultural să promoveze valorile naţionale. Ideea pe care am avut-o când am făcut reforma Institutului Cultural Român a fost aceea că cea mai bună cale de a promova valorile pe care piaţa culturală românească le produce şi le validează nu este să faci propagandă valorilor tale, nu făcând propagandă ideilor tale, ca fiind identice cu universalul, ca fiind tu centrul lumii. Nu te ascultă nimeni. Calea inteligentă pentru o cultură periferică cum este cultura română este să nu te baţi în piept şi, din punct de vedere instituţional, să pui în contact pieţele. Pieţele culturale occidentale funcţionează după criterii pe care ei le-au făcut. Dacă vreau pe acea piaţă să fiu auzit şi să păstrez şi specificitatea spaţiului de unde vin trebuie să pun în contact nu atât oamenii, ci pieţele culturale. (…) Dacă vreţi ca Blaga să fie cunoscut nu îl traduceţi pe banii statului român la edituri pe care le plătiţi integral, cu o distribuţie pe care nu o controlaţi. Produceţi astfel producţie pe stoc cu care nu are nimeni ce face. Trebuie să vorbiţi cu edituri care au sisteme de desfacere proprii, să-i convingeţi că un autor român merită publicat, dai o parte din bani, nu toţi – pentru că tu nu cumperi piaţa, ci contribui la ea- şi atunci se face un joinveture între banii şi desfacerea de carte pe care o are la dispoziţie editorul occidental şi tu Institutul Cultural Român. În acest fel au fost publicate în străinătatea peste 350 de titluri ale autorilor români. La ICR s-a construit o formulă de bine public care mergea la cheie şi care a fost distrusă de Marga în mai puţin de şase luni. Binele public este ceva interpersonal. Nu este al meu şi nici al celor care l-au creat. Aparţine publicului. Nu eu trebuie să-l apăr, trebuie să-l apere publicul. Acesta este motivul pentru care eu nu am răspuns atacurilor lui Marga. ICR-ul nu a fost apărat de public şi a murit”.