Sfârşitul politicii de complezenţă faţă de Republica Moldova. Intrarea în „era adevărurilor reciproce”

Adevărul numărul unu este că nu ne place ce se întâmplă în Republica Moldova. Şi nu de ieri, de azi. Liderii, partidele, guvernele succesive, instituţiile statului, administraţia publică, justiţia arată urât. Mica republică postsovietică bălteşte în mediocritate şi corupţie. Statul de peste Prut a eşuat lamentabil în a fructifica fereastra de oportunitate strategică deschisă de competiţia Vest-Rusia pentru Vecinătatea Estică a Uniunii Europene, apoi de anexarea Crimeei şi agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Şansele istorice de acest tip nu durează însă o veşnicie.

Cineva trebuia să le-o spună. Nu din admiraţie sinceră pentru „reformele europene din Republica Moldova” s-au primit laudele şi micile „gratificaţii” din trecut (desfiinţarea vizelor turistice, Acordul de Asociere etc.), progresele interne fiind la urma urmei lente, parţiale şi fără atacarea miezului tare al corupţiei, ci doar pentru a sublinia antiteza opţiunii de politică externă a Chişinăului cu cea a lui Ianukovici şi cu regimurile proruse din Belarus, Armenia şi Azerbaidjan. Dacă dosarul ucrainean se va închide iar Germania şi Franţa îşi vor normaliza relaţiile cu Moscova, interesul occidentalilor pentru Republica Moldova se va stinge de la sine.

Liderii politici proeuropeni de peste Prut aveau obligaţia să înţeleagă rapid acest lucru şi mai ales să asume faptul că nimeni nu are nici nevoie, nici vreun interes, nici răbdare să care la nesfârşit în spate, ca pe un sac de cartofi, un stat artificial creat, neperformant, corupt, incapabil să funcţioneze neasistat dinspre Vest sau dinspre Est, mereu în criză de identitate, mereu şubrezit de clivaje interne ireconciliabile şi mai ales îndărătnic în a face schimbări autentice, doar pe ideea că regimul actual se autointitulează „proeuropean” şi ne sperie cu perspectiva că, dacă nu îl finanţăm, populaţia va trece de partea Rusiei. Aşa nu o să mai meargă şi spuneam, acum câteva luni, că Uniunea Europeană şi România trebuie să înceteze să mai alinte Chişinăul şi să mai laude ceea ce nu este de lăudat. Ideea „sprijinului necondiţionat” a fost şi este greşită, nefăcând bine nici Uniunii Europene, nici României, nici Republicii Moldova.

În ziua vizitei Preşedintelui Iohannis la Chişinău, în februarie a.c., în articolul „O vizită care redefineşte relaţiile pe termen lung. Cum poate deveni Republica Moldova un non-subiect în politica românească”[1], scriam: „Etosul statului român în relaţia cu Republica Moldova se va schimba, devenind mai franc dar mai riguros, mai puţin teatral dar mai credibil, mai european dar mai puţin angajant, şi mai ales cu o doză de interes pe măsura interesului autorităţilor de la Chişinău pentru România”. În termenii limbajului european, asta înseamnă „more for more, less for less”.

În linia celor de mai sus trebuie înţeleasă şi returnarea de către Preşedintele Iohannis, către Parlament, a legii de aprobare a Acordului de împrumut cu 150 de milioane de euro, semnat de foştii premieri Ponta şi Streleţ, în octombrie a.c. Aşa cum am mai spus acum trei săptămâni, nici nu se putea un moment mai prost pentru a finanţa Republica Moldova[2], complet decredibilizată de scandalurile de corupţie politică la vârf.

România, în mod evident, a greşit în ultimii ani în relaţia cu Republica Moldova, ignorând gravele probleme de funcţionare ale sistemului politico-administrativ şi ale justiţiei locale, şi practicând acelaşi vechi discurs de complezenţă faţă de „fraţii de peste Prut”, devenit treptat un clişeu care nu mai produce niciun impact în cele două societăţi. Şi fostul preşedinte, şi fostul premier de la Bucureşti au fost înnebuniţi să obţină un dram de simpatie în Basarabia şi un pumn de voturi, complăcându-se în compromisuri cu marii corupţi locali, în atitudini populiste, demagogice şi, la urma urmei, complet neperformante. Să ne înţelegem, Acordurile de împrumut, susţinerea politică etc. nu se fac la modul general cu „fraţii de peste Prut”, ci cu guvernul unui stat. Susţinând guverne corupte şi ineficiente după alte guverne corupte şi ineficiente, România nu făcea decât să-şi diminueze importanţa gesturilor sale în ochii populaţiei de peste Prut, lăsând impresia că, indiferent cât de prost merg lucrurile în republică, noi tot de bine o să zicem şi vom continua să salvăm aparenţele, să ajutăm corupţii de peste Prut să fure în continuare din bănci, guvernele să nu facă reforme, politicienii să stea în două luntri, oportuniştii să profite de ambiguităţile regiunii şi să sifoneze finanţările primite de la Bruxelles şi de la Bucureşti.

Ne vom schimba atitudinea. Şi Preşedintele Iohannis, şi ministrul de externe, diplomatul profesionist Bogdan Aurescu, au dat semnale că văd lucrurile altfel. Devenind exigenţi şi riguroşi în evaluări, scumpi la vorbă şi la promisiuni, vom creşte greutatea politică şi impactul gesturilor de susţinere. Vom da valoare reală, efectivă, cuvintelor şi sprijinului nostru. Votanţii de peste Prut vor înţelege că susţinerea Uniunii Europene şi a României nu vine de la sine, doar pentru că un guvern sau altul ne spune că este proeuropean. Asta nu mai e demult suficient. Trebuie să vedem faptele.

La rândul lor, rămaşi fără finanţare şi fără „sprijin necondiţionat”, politicienii de la Chişinău vor avea ocazia să ne spună exact ce gândesc despre noi. Poporul are o vorbă: ce e în guşă, şi în căpuşă. Apele se vor limpezi, opţiunile politice de la Chişinău se vor decanta cu adevărat. Intrăm, în sfârşit, în era adevărurilor reciproce. Abia apoi vom şti, şi unii şi alţii, cu cine avem de a face şi cu cine dorim să ne asociem pentru a merge mai departe şi a construi ceva în comun, pe bază de sinceritate şi adevăruri rostite franc. Marşul recent prounionist al tinerilor de la Chişinău ne arată că, indiferent cât de supăraţi pe România se vor arăta liderii proeuropeni veştejiţi şi cu multiple feţe, tot va rămâne cineva cu care să putem discuta şi care să merite susţinerea noastră.

România tocmai a rostit adevărul numărul unu faţă de Republica Moldova. Aşteptăm să rostească şi Republica Moldova adevărul numărul unu faţă de România şi faţă de Uniunea Europeană.