Mihnea Blidariu: „Puterea întunecă minţile, societatea trebuie să se auto-conducă, fără şefi”

Aşa cum e, cu ardeleni înceţi şi paşnici, Clujul a devenit de o vreme încoace un reper pe harta protestelor din România. Mişcările de stradă din 2012 au insuflat curaj multora, iar succesul lor de atunci –demisia Guvernului Boc- le-a confirmat că sunt o forţă şi că, în anumite cazuri, se pot schimba multe lucruri prin presiunea străzii. Printre protestatari –majoritatea tineri- se numără persoane care participă sporadic la proteste, la o simplă chemare pe facebook, dar există şi persoane care sunt prezente cam la toate acţiunile de protest. Unul dintre aceşti protestatari mai activi este Mihnea Blidariu, care a povestit pentru Transilvania Reporter despre mişcările de stradă.

Marele câştig al protestelor -faptul că oamenii au început să vorbească despre problemele lor.

Rep: Să începem cu numărătoarea: la câte proteste aţi participat şi ce fel?

Mihnea Blidariu: Le-am pierdut şirul. Cred că cele mai importante la care am participat au fost acţiunile directe legate de Roşia Montană: cele de la guvern, de la ministerul mediului. Iar la restul… din 2012 şi până acum am fost cam la majoritatea protestelor. În 2012 au fost protestele antiprezidenţiale. Atunci am ieşit mai consistent, înainte nu am prea fost la proteste. De fapt, nici nu au prea fost proteste înainte, nici în Cluj, nici în România. Apoi au fost cele din 2013, cu Roşia Montană. Am mai participat la acţiuni legate de fracturarea hidraulică, am fost la Moşna, când au fost problemele cu Prospecţiuni SA.

Rep: Deci, de ordinul zecilor?

MB: Da, sigur.

Rep: Aţi început în 2012, ziceţi, împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Ce v-a determinat să ieşiţi în stradă şi să protestaţi?

MB: În primul rând, felul în care preşedintele s-a comportat cu Raed Arafat. Numele sunt mai puţin importante: ideea de bază a fost că m-a indignat felul în care un şef de stat s-a comportat cu un om a cărui probitate morală şi profesională era dovedită şi care încerca să facă un bine. Asta m-a determinat atunci, dar după primele două-trei ieşiri, revendicările s-au înmulţit în stradă şi s-a ajuns la cereri privind demisia întregului guvern şi a preşedintelui.

Rep: În cazul dvs a fost un fel de imbold de natură civică?

MB: Da, în mod cert. Şi ceea ce mi s-a părut foarte fain şi interesant în stradă, în 2012, a fost că s-a văzut foarte clar că cetăţenii aveau nevoie să comunice şi să se comunice şi că lumea are nevoie de dialog politic, oricând şi oriunde. De aceea, la un moment dat, în 2012, devenise şi foarte eclectică strada, erau foarte multe subiecte puse pe tapet, foarte multe grupuri care apăruseră, inclusiv cei din campania „Salvaţi Roşia Montană” s-au implicat în protestele astea, tocmai pentru a încerca să impună pe agenda publică cazul Roşiei Montane. Mi se pare că acesta a fost marele câştig al protestelor din 2012, faptul că oamenii au început să vorbească unii cu alţii despre problemele pe care le au, despre ce se întâmplă cu clasa politică, despre cum trebuie să schimbăm lucrurile. Cred că acesta a fost marele câştig. Apoi, acele proteste au fost politizate masiv de către PSD şi eu cel puţin am zis să mă retrag din stradă, pentru că se transformase într-o luptă politică şi nu mai avea legătură cu cetăţenii.

Eram investiţi cu puteri civice pe care nu le deţineam.

 Rep: Spuneaţi că în 2012 au fost multe grupuri şi multe revendicări. Ulterior, aceste revendicări s-au mai structurat? Acum sunt mai puţine voci?

MB: Aş zice că sunt mai multe voci chiar, dar cred că din 2012 şi până acum societatea civilă din România s-a mai fragmentat, adică tocmai din cauză că atunci au fost foarte multe subiecte puse pe tapet, multe dintre ele au devenit focus principal pentru anumite grupuri. Dar acest lucru mi se pare pozitiv, mi se pare benefic pentru societate să existe mai multe grupuri civice care să acţioneze pe mai multe direcţii, mai multe subiecte. Unul din lucrurile care nu neapărat m-au deranjat, dar mi s-au părut bizare, a fost faptul că noi cei care eram, de exemplu, activi în campania „Salvaţi Roşia Montană” şi care eram mai vizibili şi în anii precedenţi, cumva, campania în sine, era privită ca un fel de voce civică care ar fi putut să rezolve orice problemă. Cumva ne-am trezit învestiţi cu nişte puteri civice pe care nu le  deţineam neapărat. Noi eram concentraţi pe Roşia Montană şi ştiam mai puţine lucruri despre salarii sau altele de genul acesta –pensii, drepturi încălcate în zona educaţiei sau a sănătăţii. Acum mi se pare că e bine că sunt mai multe grupuri, chiar dacă pare mai fragmentată societatea civilă; e bine că există mai multe grupuri care se ocupe de cauze specifice.

Rep: Cum relaţionează între ei protestatarii? Se cunosc dinainte sau îi adună la un loc doar un interes comun? Există o coeziune de grup?

MB: Există. Ca să dau un exemplu concret: cei mai mulţi dintre cei care am constituit în 2012 grupul Tinerii mânioşi din Cluj ne-am cunoscut chiar atunci în stradă, la proteste. Foarte mulţi atunci ne-am cunoscut, nu ne ştiam înainte. Normal că au existat anumite afinităţi legate în primul rând de cazul Roşia Montană, după care şi alte lucruri care ne preocupau în primul rând ca tineri, pentru că majoritatea suntem oameni tineri: probleme legate de educaţie, de mediul universitar, probleme legate de oraşul Cluj-Napoca etc. Asta ar fi o formă de afinitate şi de coeziune legată de un grup social de o anumită vârstă, să spunem.

Dar în afară de asta, în timp au început să apară şi idei politice mult mai clar conturate şi cred că şi asta e foarte important, că în România au început deja să apară afinităţi şi coeziuni legate de idei politice, fie că sunt de stânga sau de dreapta. E şi asta un fel de afinitate care contează foarte mult, pentru că mi se pare foarte important ca românii să înveţe din nou că politica nu este ceva negativ -aşa cum ne-o prezintă clasa politică, prin felul în care se comportă-, ci politica este ceva făcut de fiecare dintre noi, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an. Ar trebui să învăţăm că e un lucru pozitiv, care contează.

Rep: În 2012 protestatarii nu v-aţi cunoscut decât în stradă. După acele proteste, aţi început să ţineţi legătura între voi, protestatarii? Există un nucleu în jurul căruia vă adunaţi?

MB: Grupul tinerilor mânioşi a acţionat destul în 2012, în special în privinţa unor probleme locale din Cluj-Napoca şi s-a implicat în diferite acţiuni civice. Şi în cadrul acestui grup –de atunci şi până acum- au apărut mini-grupuri, cumva oamenii s-au apropiat de alte subiecte pe care le-au considerat mai importante. În momentul de faţă există diferite grupuri mai mici, care se ocupă de drepturile animalelor, de drepturile femeilor, drepturile minorităţilor sexuale, de aspectul Clujului, de problemele comunităţii de romi de la Pata Rât.

Rep: Are Clujul ceva particular în privinţa mişcărilor acestea de protest?

MB: Cred că este mai mult calm la Cluj –nu ştiu dacă acest lucru e pozitiv sau negativ. Oamenii –marea masă- sunt mai puţin dispuşi la gesturi radicale, să  zicem, decât în alte oraşe. Poate şi de aceea în 2012 în Cluj n-au existat violenţe ca la Bucureşti.

Rep: Mă refer şi la faptul dacă această mişcare de protest e mai puternică la Cluj decât în alte oraşe ale ţării…

MB: E mai puternică la Cluj, în primul rând şi pentru că s-a acţionat mai mult între 2012 şi 2015, au existat foarte multe acţiuni directe la Cluj-Napoca, pe diferite subiecte, şi cumva lumea s-a învăţat cu aceste ieşiri în stradă şi cu acest gen de acţiuni directe şi atunci lumea e mult mai receptivă când aceste grupuri fac apel la oameni să iasă în stradă. Cred că aceste este principalul motiv pentru care la Cluj e mai puternică mişcarea. Legat de Roşia Montană, e importantă şi apropierea de Cluj. Contează şi faptul că nucleul campaniei s-a format în 2002-2003 la Cluj. Au fost tot felul de factori pentru care în Cluj-Napoca se iese mai uşor în stradă decât în alte oraşe.

Rep: Mi se pare că până în 2012, Clujul a fost destul de anemic, societatea civilă destul de amorţită. Dacă bine îmi amintesc, din 90 încoace, nici mişcările sindicale n-au avut succes ca în alte oraşe mari.

MB: Da, din 90 şi până în 2012 n-au prea fost mişcări mari… Deşi am putea să ne amintim de grevele studenţeşti din 95; atunci au fost, totuşi, zeci de mii de studenţi în stradă. Dar cred că are legătură cumva cu mediul universitar, în care au venit nişte oameni cu idei politice conturate destul de clar, în special idei de stânga. Pe de altă parte, aş înclina să zic că e vorba şi de apropierea de vest, dar poate că nu mai e un motiv pe care să-l invocăm tot timpul. Poate că şi faptul că în Cluj-Napoca vin mulţi studenţi străini, au venit idei de afară. Nu ştiu, n-am o explicaţie clară.

La Cluj există o comunitate anarhistă închegată

Rep: Cam care e media de vârstă a protestatarilor? Dvs câţi ani aveţi?

MB: Aş zice că între 25 şi 40 de ani. Eu am 35 de ani. Poate că un alt punct pe care Clujul îl are şi alte oraşe mai puţin sau deloc, e faptul că la Cluj există o comunitate anarhistă destul de închegată, dacă ne uităm pe ziduri, mai ales.

Rep: Detaliaţi, vă rog. Cine e această comunitate anarhistă?

MB: Şi eu sunt un anarhist.

Rep: Şi, concret, ce face această comunitate anarhistă? Pentru ce militează?

MB: Milităm pentru democraţie participativă, pentru auto-organizare, să zicem aşa, nu credem în organizarea ierarhică, ci doar în cea orizontală. Cu alte cuvinte, nu credem în preşedinţi, miniştri, primari şi patroni. Adică, mai pe scurt, nu credem că ar trebui să existe şefi. Nici şefi, nici subalterni, în niciun aspect al vieţii.

Rep: Şi cum s-ar conduce societatea, atunci?

MB: Să se auto-conducă, de asta am vorbit de auto-organizare. Sunt foarte conştient de faptul că e un deziderat pe termen lung şi, probabil, nerealizabil în timpul vieţii mele, dar asta nu mă împiedică să vorbesc despre ideile mele. Suntem un grup mai puţin radical, să zicem, şi mai mult axat pe a face cunoscut curentul politic anarhist în România. Spre deosebire de grupările anarhiste din vestul Europei, care au o istorie mai mare şi mai lungă –de aceea sunt şi mai radicale-, noi suntem o mişcare care ne dorim în primul rând acest lucru: să fie înţeles foarte bine anarhismul şi să nu mai fie confundat cu anarhia şi cu haosul, pentru că nu sunt acelaşi lucru.

Rep: V-aţi inspirat şi din mişcările din vest?

MB: Există inspiraţie dinspre vest, dar nu numai. Există inspiraţie şi dinspre est şi mai ales dinspre sud, Grecia şi Italia. Ideea e că, din punctul meu de vedere, anarhismul nu e un curent care să fie conservator şi fix. Cu alte cuvinte, dacă va exista în România o puternică mişcare anarhistă, ea va fi una românească, cu particularităţile de aici, nu cu cele din vest sau din alte părţi, pentru că avem şi lucruri comune, dar avem şi multe lucruri diferite.

Rep: Vă regăsiţi  în doctrina vreunui partid politic de la noi?

MB: Nu! Asta este un alt punct al anarhismului: faptul că noi nu credem în partide, în organizarea de partide, pentru că nu credem în organizarea ierarhică. Ca inspiraţie, există puncte comune cu stânga –dar nu cu stânga de aici, gen PSD, că asta nu e stânga-, dar există şi foarte multe puncte diferite. Cred că esenţial ar fi că ce ne desparte cel mai bine şi mai clar şi de stânga, şi de dreapta, este faptul că niciodată n-o să căutăm puterea politică, nu ne interesează puterea aşa cum o percep partidele politice. Pentru noi puterea este o boală care nu face altceva decât să întunece minţile. De aceea s-a şi ajuns la neîncrederea asta în clasa politică, pentru că s-a ajuns la punctul în care pe oricine ai vota, oricât de bun ar fi, când ajunge acolo sus, într-un fel sau altul puterea îl va corupe.

Nu sunt activist, nici protestatar de profesie, ci un om căruia-i pasă.

 Rep: Din ce aţi văzut –pentru că societatea românească e bântuită încă de frica de sindromul Ceauşescu, de securitate, de represiune în general- protestatarii din jurul dvs nu au şi o anumită reţinere în a-şi exprima nemulţumirile, pentru eventualele consecinţe, că-i vede şeful sau altcineva?

MB: Cred că s-a depăşit faza aceasta. Nu prea am întâlnit asemenea reţineri, adică, cine a ieşit în stradă înseamnă că avut curaj suficient să fie acolo şi dacă e acolo, nu cred că se mai teme de vreun poliţist sau jandarm. Dar au existat momente –şi la Cluj şi în altă parte- unde cei mai în vârstă au fost mai reticenţi în a ocupa carosabilul, să zicem, decât cei mai tineri. A existat cumva şi discursul acesta „hai să nu supărăm pe nimeni”. Dar în condiţiile în care la Cluj a fost foarte paşnic totul, s-a prins toată lumea că nu e cazul să-şi facă probleme. La proteste au fost chiar mame cu copii.

Rep: Simţiţi că societatea românească are un potenţial mai mare de revoltă, de mobilizare pentru diverse asemenea cauze?

MB: Are un potenţial mai mare de revoltă, atâta timp cât pedalăm foarte mult pe ideea de comunicare. Mie mi se pare că asta lipseşte în continuare. Eu am văzut foarte clar şi în 2012 şi în 2013 că oamenii vor să vorbească, vor să-şi spună părerea, dar cumva –poate asta e o chestie care a rămas din epoca ante 89-, faptul că nu-i întreabă nimeni, atunci nici ei nu deschid gura. Cumva, românii au nevoie să fie întrebaţi.

Rep: V-aţi putea defini drept „protestatar de profesie”, cum vă spun mulţi?

MB: Nu. N-aş putea să fac asta pentru că nu e o profesie, e ceva ce se naşte din faptul că îţi pasă. Plus că nu iei bani din aşa ceva. Uneori nici cuvântul activist nu-l înghit foarte tare. Eu am fost făcut şi agent maghiar, plătit cu bani de peste Tisa, bolşevic etc. Sunt obişnuit cu denumiri din astea. Aş spune doar că sunt un om căruia-i pasă, nu sunt neapărat nici activist şi în niciun caz protestatar de profesie.

Rep: Sunt tot mai mulţi oameni cărora le pasă?

MB: Cred că da. Acum, cumva, sincer, cred că suntem într-un fel de hiatus, într-o perioadă de acalmie. S-a ieşit foarte mult în 2012-2013, în 2014 mai puţin şi acum mi se pare că e o perioadă de acalmie. Poate că o parte din societatea civilă a obosit. Dar cred că omenii au păstrat în memorie 2012 şi 2013 şi când o să se umple din nou paharul, o să fie din nou în stradă.

[stextbox id=”custom”]

Punctul culminant al protestelor de stradă în România a fost în 2012, împotriva preşedintelui Traian Băsescu, proteste care s-au soldat cu căderea guvernului, pe 6 februarie 2012. Ulterior, dar şi anterior, au mai fost şi alte proteste de stradă, dar nu de amploarea celor din ianuarie-februarie 2012. Unul dintre membrii nucleului de protestatari din Cluj, Mihnea Blidariu, ne spune că pentru Roşia Montană, de exemplu, protestele au început în 2000 şi că a fost nevoie de 12 ani pentru ca tema să se fixeze suficient de bine în conştiinţa publică.

 

Proteste mai de amploare au fost la Cluj şi în 1995, când au ieşit în stradă studenţii, dar în rest –cu excepţia unor mitinguri politice sau sindicale- clujenii au cam evitat să protesteze în stradă. Deşi de vreo doi ani încoace, protestele organizate la Cluj şi-au mai pierdut, deocamdată, din amploare, în 2012 s-a format un „nucleu dur” al protestatarilor –existând acum şi o mişcare anarhistă- care pot avea oricând capacitatea de a scoate oamenii în stradă. Doar să apară ocazia.

[/stextbox]