59.588

Povesteşte stins şi monoton, ca o înşiruire de cifre. Ca cifrele acelea care, la un moment dat, îi erau numele. Acum îl cheamă Vasile Szekely, cum a fost botezat la naştere, dar vreme de aproape un an, în lagărele naziste, numele i-a fost transformat într-un număr: 59.588. Aşa cum, tot în simple numere, au fost transformate şi numele celor circa 18.000 de evrei clujeni care au fost deportaţi în lagărele naziste, în 1944. Dintre ei, puţin s-au mai întors şi doar o mână mai sunt acum în viaţă.

Vasile Szekely are 86 de ani, dar în 1944, când în lagărele naziste a fost rebotezat cu un număr, avea doar 15 ani şi era printre cei mai tineri deportaţi. Poate că nici n-ar fi ajuns în lagăr, chiar în braţele morţii, dacă pe el şi pe fratele său nu i-ar fi mistuit dorul de părinţi, duşi înaintea lor în lagăre, unde şi-au şi găsit sfârşitul.

Auschwitz-Birkenau

„Într-o zi, întorcându-mă din oraş cu fratele meu mai mare cu 7 ani ca mine, ajungând aproape în faţa casei unde stăteam, în cartierul Gheorgheni, am văzut un camion în care stăteau părinţii mei, tata şi mama, îmbarcaţi să-i ducă la ghetou. Amândoi ne-am apropiat de acel camion şi atunci mama mi-a făcut semn să nu mă apropii, să nu mă duc acolo. Din momentul acela nu mi-am mai văzut părinţii. Au ajuns în ghetou şi de acolo în lagăre. Am intrat în curtea unde am stat şi am găsit casa sigilată. Din acel moment, am rămas singuri cei doi fraţi. Dorul de părinţi ne-a făcut să intrăm în ghetoul din Baia Mare, crezând că o să ajungem undeva unde să ne întâlnim cu părinţii. Aşa am ajuns din ghetoul de acolo în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Am ajuns la selectare, unde Mengele se uita şi spunea că mergi în dreapta sau în stânga, spre camera de gazare sau ajungi undeva într-un detaşament de lucru. Eu fiind tânăr de 15 ani, dar dezvoltat, făcând mult sport, am ajuns să nu mă trimită direct în camera de gazare. Ne-au trimis să ne facă o baie, dar înainte ne-au scăpat de tot unde am avut păr, ne-au dat hainele vărgate şi un număr, ne strigau după număr. Ne-au adus la cunoştinţă că de acolo nu scapă nimeni dacă nu merge într-un detaşament de muncă şi ne-au avertizat ca fiecare să aibă o meserie. Fratele meu, încă de la 13 ani, a lucra ca ucenic în Dermata şi a ajuns calfă în meseria de lăcătuş. Am ieşit amândoi, el a spus că e lăcătuş, eu am spus reparator de biciclete, sperând că poate scap. Cert este că cel care ne-a selectat ne-a avertizat că ne testează ca meseriaşi şi cel care nu ştie meserie merge direct în camera de gazare. Eu m-am speriat şi am ieşit, crezând că nu pot face faţă, că doar nu mă pricep să repar biciclete. Din momentul acela m-am despărţit de fratele meu, el a fost dus, nu l-am mai văzut, am rămas singur singurel. Cei din jur mi-au spus că am făcut o mare prostie, că trebuia să spun că ştiu meseria. A treia zi, când au selectat iar, am ieşit din nou şi am spus ce meserie am şi ne-au şi dus într-un alt lagăr”, povesteşte Vasile Szekely, parcă răsucindu-şi un cuţit în rana mereu sângerândă.

Poate că povestea sa e una pe care a repetat-o de nenumărate ori, prin grai sau în gând, şi poate că durerea i s-a adâncit atât de mult în inimă, încât n-o mai poate scoate ca să i se citească şi pe faţă. În schimb, de alături, aşa cum i-a fost de 60 de ani încoace, îi preia durerea vizibilă soţia sa, în lacrimile pe care şi le mai şterge, din când în când, rapid şi discret, de pe faţă.

Norocul şi condiţia fizică, dar mai ales credinţa că va scăpa din lagăr l-au ţinut în viaţă, până în momentul liberării sale, pe 11 aprilie 1945. „Trebuie să fie dorinţa de supravieţuire, că dacă te-ai lăsat şi n-ai mâncat ce-ţi dădeau –numai supă de iarbă- n-ai mai trăit. Trebuia să mănânci şi să ai încredere că o dată şi o dată tot scapi. Deci, erai cu gândul nu de a muri, că erau alţii, mai mari, pe care îi vedeai cum îi puneau afară numai piele şi oase, îi puneau morţi şi-i duceau de acolo dezbrăcaţi complet. Toate acestea trebuia să le trăieşti, dar să ai încrederea că vei scăpa o dată şi o dată. Modul cum vei scăpa, nu-ţi dădeai sema”.

Undeva, în trecerea sa prin mai multe lagăre, şi-a întâlnit şi fratele, pe care, în momentul revederii, n-a putut să-l strângă în braţe, de teamă să nu-l strivească. Atât de slab îi era fratele, care, în drumul său prin alte lagăre, îşi mai văzuse pentru ultima dată mama.

Dacă ar fi să fii în iad, poate că ar fi greu să desfaci un moment de altul, să faci ierarhii şi comparaţii cu momentele mai bune sau mai proaste, pentru că acolo toate clipele ar fi doar foarte rele. Vasile Szekely încearcă să-şi scotocească prin memorie cel mai groaznic moment din acel an foarte groaznic: „Cel mai greu a fost atunci când m-au tuns, m-au dezbrăcat, mi-au făcut baia şi m-au îmbrăcat în hainele vărgate. Acestea au fost cele mai adânci momente în lagăr, în afară de momentele acelea când mi-am văzut părinţii în Cluj îmbarcaţi în camion şi duşi, după care nu i-am mai văzut niciodată. Pentru un adolescent de 15 ani să te trezeşti să n-ai un pic de libertate… Ai fost privat de libertate totală, ai fost privat de simţământ ca om, pentru că nu te-a mai chemat Vasile Szekely, că te-a chemat un număr. 59588 a fost numărul meu pe întregul parcurs cât am stat în lagăr”.

***

„Joi, 5 martie a.c., ora 10.00, la sediul Palatului Administrativ Cluj (Sala mare), prefectul judeţului Cluj, domnul Gheorghe Ioan Vuşcan, va înmâna domnului Vasile Szekely, în cadrul unei ceremonii, decoraţia şi brevetul conferite de către domnul Klaus Werner Iohannis, Preşedintele României . În semn de profund respect pentru suferinţele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, dorind a păstra vie memoria Holocaustului – o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască, Preşedintele Klaus Iohannis a conferit, în luna ianuarie a.c., Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler domnului Vasile Szekely”. (Prefectura Cluj).

***

„Trebuie să mulţumesc Administraţiei Prezidenţiale că a decernat această medalie, această distincţie pentru domnul Vasile Szekely şi că recunoaşte suferinţele evreilor din acea perioadă” (Dr. Robert Schwartz, preşedintele Comunităţii evreilor Cluj)