Viața la țară, până să devină oraș

Etnograful Ioan Toșa, de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, din Cluj-Napoca / Foto: Dan Bodea

Până după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai mult de trei sferturi din populația țării locuia la sat. La scurt timp după, când a început industrializarea României, au luat naștere, mai mult cu forța, marile orașe ale țării. Orașe populate de noi muncitori ai fabricilor, muncitori veniți, evident, de prin satele condamnate în consecință la depopulare. Aceștia au luat cu ei tradițiile, viața de la sat, inclusiv o parte dintre activitățile specifice sezonului rece. Despre această perioadă am discutat cu etnograful Ioan Toșa, de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, din Cluj-Napoca.

„Până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, peste 70% din populație locuia la sat. La sat aveau calendarul popular, cel gregorian, prin care se stabileau, în funcție de anumite sărbători, momentele în care se fac anumite lucrări agricole. Se ținea cont și de anumite fenomene ale naturii, de asemenea”, spune Ioan Toșa, care explică faptul că viața la țară se baza mult pe tradiție și pe legile populare ale comunității.

Femeile cu sapa, bărbații cu mapa

În comunitățile de la sat, bărbații se ocupau de muncile grele, reprezentate în mare parte de muncile câmpului. Pe femei cădeau greul casei și al copiilor și lucrurile se complicau în sezonul de iarnă, când în mod convenabil, bărbații rămâneau cu destul de puține sarcini de îndeplinit. „După luna octombrie, când se terminau muncile câmpului, bărbații mai rămâneau doar să se ocupe de procurarea lemnelor, de îngrijirea animalelor care aveau nevoie de furaje și de obținerea uleiului pentru perioada în care se postea. În rest, mare lucru de făcut nu mai prea aveau și se odihneau. În schimb, femeile aveau cel mai mult de lucru”, spune etnograful.

Odată cu postul Crăciunului, femeile se ocupau de prelucrarea cânepei, a lânii și a bumbacului, acestea fiind materialele din care erau realizate cele mai multe obiecte de vestimentație ale unei case. Muncile se făceau în șezători, evenimente care reprezentau și un bun prilej pentru socializare. În tot acest timp, bărbații aveau grijă de animale, căci se apropia momentul culminant care preceda Crăciunul: tăierea porcului.

„Imediat după ce începea postul Crăciunului, în luna noiembrie, începeau și șezătorilor. Asta pentru că ziua devenea mai scurtă și efectiv nu mai avea oamenii ce să facă. Femeile și fetele se adunau, dar la șezători separate. Femeile bătrâne, mai în vârstă, mergeau cu furca de tors pe la vecine. Acolo stăteau toată ziua și în timpul acesta torceau. Era o vizită reciprocă și persoana care venea era primită în mijlocul familiei. Pe de altă parte, fetele tinere se adunau seara la șezătoare, unde uneori veneau și flăcăii. În perioada aceasta a postului, fetele din șezătoare erau supravegheate de proprietara casei sau de către o mamă, pentru că era o problemă: până după război, dacă mireasa nu era fecioară, părinții fetei erau obligați prin tradiție să dea zestre mai mare ca să nu se facă de rușine. În șezătorile din post se învățau colinde, pentru că nu era voie să cânți și să dansezi, după care în preajma Sfântului Nicolae se începea cu tăierea porcilor, lucru care se întâmpla într-o zi de dulce”, explică Ioan Toșa.

Chiar dacă țăranii din satele transilvănene nu erau „bugetari”, sărbătoarea Crăciunului ținea 12 zile, din seara de Crăciun până de Bobotează. În această perioadă era interzis țesutul, torsul și cusutul. Nici mâncare nu se fierbea. Imediat după Bobotează se dădea liber la o perioadă de distracție, întrucât gerul de afară nu le prea permitea oamenilor să facă multe prin gospodărie. „După Crăciun, până la Bobotează nu se făceau nici nunți. La slujba de Bobotează se anunța data Paștilor. De asemenea, după Bobotează începeau Câjlejile, o perioadă destinată distracției. În perioada asta începea pentru femei perioada în care se torcea lâna. Era și momentul în care se lucra le zestre. Părinții fetei evitau să dea zestre pământ, pentru ca acesta să rămână neamului, așa că dădeau piese de vestimentație, covoare și altele asemenea. De asemenea, se mai dădea zestre și mobilă”, explică acesta.

La oraș, liniște

În perioada aceasta, bărbații aveau grijă de animale și de lemne, pentru căldură. Era o foarte mare inegalitate între femei și bărbați, inegalitate care se păstra tot timpul anului, explică Ioan Toșa, care mai spune că la oraș lucrurile nu s-au schimbat semnificativ la început. „Prima etapă în care țăranii au ajuns la oraș a fost prin intermediul navetei. Erau aduși cu niște camioane, Cobere, din fiecare sat, și oamenii lucrau pe șantierele din oraș. Unii chiar au murit în accidente provocate de astfel de camioane. În satele apropiate de linia ferată se mergea cu trenul. Primii muncitori de la țară nu și-au uitat originea și și-au păstrat la țară gospodăriile, ba chiar au prosperat pentru că femeia lucra la gospodărie, bărbatul lucra și el, dar familia avea un venit în plus pe care să îl folosească. La oraș era altceva. Fie că era vorba despre mici meseriași care își desfășurau activitatea în mici ateliere sau mici comercianți activitatea decurgea în același ritm tot timpul anului. În atelier poți lucra indiferent de vremea de afară și același lucru se întâmplă și în cazul comercianților. Sigur că era și o altă diferență: la sat puteai să ai mai multă libertate pentru că acolo nu îți avea nimeni treaba”, spune etnograful.

La oraș existau în schimb cluburi organizate din partea fabricilor. Se putea merge la petreceri care însă erau destul de liniștite. Fără prea mult alcool, dar, de asemenea, fără probleme. „Întreprinderile, prin anii 70, aveau cluburi ale angajaților, cluburi la care mergeau diferiți intelectuali și oameni importanți care țineau conferințe. Pentru tineri se făceau întâlniri tovărășești și la unele cluburi se făceau seri de dans. Erau seri de dans unde nu prea exista alcool, dar măcar pe stradă era totul foarte sigur. Era foarte sever, dar sigur. S-au schimbat mult și obiceiurile alimentare, pentru că până la introducerea cartelelor alimentare, produsele erau ieftine, raportat la salariile existente”, mai spune Ioan Toșa.