Vasile Dâncu, despre mândria de a fi clujean

Reporter: Domnule profesor, suntem noi, clujenii, buricul pământului?

Vasile Dâncu: Există o identitate – să zicem aşa – exacerbată în latura ei pozitivă,  pe care o proiectează clujenii asupra lor înşişi, dar acesta este un lucru normal. În general, dimensiunea pozitivă a identităţii este un fenomen psihologic colectiv, care până la urmă fundează solidaritatea internă a unei comunităţi. Pe baza ideii că suntem excepţionali apare o motivaţie în plus, motivaţia pentru performanţă, motivaţia pentru a demonstra mereu că eşti cineva, că eşti important. Acest lucru, a te crede buricul pământului, are şi unele efecte negative, să spunem aşa. Unul din efectele negative este acela că încerci mereu să fii altfel, uneori fără substanţă, alteori încercând să te fereşti chiar de normalitate. Aceasta este o dimensiune negativă.

O altă dimensiune negativă este că nu înveţi de la alţii, nu poţi, nu iei exemple. De multe ori poţi bălti în mediocritate: crezându-te excepţional, de fapt tu poţi să nu evoluezi, încerci să păstrezi această stare de graţie în care te simţi bine. În al treilea rând, există un fenomen al unui fel de narcisism în grup, un fel de narcoză de grup, în care nu spunem lucrurile esenţiale despre noi înşine, ne lăudăm unii pe alţii, căutăm mereu să nu spunem adevărul, nu-i acceptăm pe cei care vin cu critici la adresa comunităţii, respingem argumentele contrare. Acestea sunt lucruri negative ale exacerbării acestei excepţionalităţi clujene. De fapt, această excepţionalitate clujeană este un proiect care rămâne tot timpul de demonstrat. El a fost alimentat şi de o imagine bună pe care o au clujenii şi ardelenii în general în comunităţile din afară, din Sud, din Bucureşti, din Moldova. Am făcut multe studii despre modul cum sunt văzuţi clujenii şi ardelenii în general şi observăm că sunt văzuţi foarte bine. Ori asta ne-a amplificat oarecum acest sentiment, acest ego clujean superdimensionat.

Reporter: Există un fel de patriotism local, o imagine bună despre sine în toate comunităţile, dar în unele e mai dezvoltat decât în altele. De exemplu, nouă clujenilor ne place să spunem că oraşul nostru e capitală a ceva, capitală a  Transilvaniei, capitală Europeană a Tineretului, poate Capitală Culturală Europeană etc. În cazul Clujului, această imagine bună despre sine are şi o componentă istorică, venită poate de la austro-ungari, faptul că a fost o localitate importantă, considerată şi un fel de capitală a  regiunii?

Vasile Dâncu: Eu cred că este mai degrabă o frustrare, deoarece Clujul n-a prea fost capitală înaintea secolului XX. Clujul a fost un oraş mare, dar n-a fost o capitală. Sibiul a fost un oraş mai important al Transilvaniei, Blajul a fost oraş important, Dejul a fost un oraş important, Turda a fost într-o perioadă sediul Dietei transilvane şi mult mai important decât Clujul. Cred că modul acesta de a ne considera mereu o capitală ţine, până la urmă, şi de o frustrare, pentru că, totuşi, Clujul n-a reuşit să fie excepţional în istoria veche, n-a reuşit să aibă mari excepţionalităţi, ca să spun aşa. Cred că e o frustrare care se traduce în această construcţie mitică despre un prezent extraordinar. Nu avem o istorie glorioasă, să zicem, la Cluj, care să fie, de exemplu, comparabilă cu a Sibiului, cel puţin din punctul de vedere al nostru, al românilor, că noi suntem majoritatea şi noi exacerbăm acest sentiment al superiorităţii. Văd excepţionalismul clujean ca fiind un proiect în marş.

Reporter: În prezent e justificată această părere bună pe care o avem despre noi, are bază, suport? Încercând să fim obiectivi, dacă putem: reuşesc acum clujenii să fie altfel decât cei din alte oraşe, din alte zone?

Vasile Dâncu: Aici sunt câteva lucruri pe care trebuie  să le arătăm cu obiectivitate sau încercând să fim obiectivi. Evident că şi eu sunt mândru că sunt clujean şi acest sentiment îl am şi-l propag continuu în spaţiul în care mă mişc. Dar trebuie să fim conştienţi de câteva lucruri. Oraşul nostru nu este o comunitate. Acesta este un defect principal al nostru. Acest lucru este de fapt un argument contra ideii că suntem o mare capitală. Nu avem un spirit al comunităţii noastre. Suntem o comunitate fragmentată. Fragmentată pe etnii, de exemplu; etniile din Cluj n-au reuşit să găsească, cum am văzut în alte locuri -Bistriţa, de exemplu, Sibiu etc -, unde etniile au reuşit să găsească un numitor comun, s-au întâlnit undeva la porţile cetăţii şi au stabilit câteva priorităţi pe care le gândesc împreună.

 

La noi, acest lucru nu s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat din mai multe motive, dar vina este a tuturor. Avem linii paralele, istoria românilor aici, istoria maghiarilor, încă ne batem pentru plăcuţe bilingve, dacă să fie sau nu plăcuţe bilingve la intrarea în oraş. Am văzut că, de foarte multe ori avem încă răbufniri ale naţionalismului sau şovinismului, ori românesc, ori maghiar. Ori, acest lucru este o principală tară a noastră în acest moment. Poate şi din această cauză avem o foarte mare fragmentare politică. În Cluj-Napoca au prevalat întotdeauna un fel de absolutisme; absolutismul lui Funar  şi al PUNR a fost preluat apoi de o conducere autoritară a lui Emil Boc şi PDL.

Celelalte partide, în afară de UDMR – care poate să facă jocurile cu unii sau cu alţii – sunt scoase în decor, pentru că au pondere mică. Am văzut mai puţin o lucrare comună, de exemplu atunci când facem un proiect cum este PUG-ul. PUG-ul nu poate fi al unui singur partid, pentru că vorbeşte despre viitorul oraşului nostru. Ar fi trebuit căutat consensul. La fel când s-a făcut proiectul Cluj Capitală Culturală Europeană: primele încercări au fost făcute cu oameni numai dintr-o parte, deşi era vorba despre cultură şi cultura n-are culoare politică. Şi aşa mai departe. Eu nu sunt mulţumit de acest lucru, de acest habotnicism politic care îşi are originea la începuturile democraţiei de după ’90 şi care n-a dispărut nici acum.

Mă uit la structura dezbaterilor din Consiliul local şi văd ce mare prăpastie este între oameni, chiar şi acolo unde se vorbeşte despre oraş. Se face prea multă politică, cu politicieni care, din păcate, nu au demonstrat că se pot ridica cu toţii la nivelul civilizaţiei europene. Această este o a doua tară foarte importantă. Când spun asta, nu mă refer la situaţia mea personală. Am neobişnuita senzaţie că pot comunica foarte bine cu toţi politicienii din Cluj. Mă respectă şi, la rândul meu, îi respect personal. Dar dacă mă uit la lipsa de dialog politic general, atunci eu mă simt o fericită excepţie.Pe de altă parte, eu cred că orice identitate a unui oraş cum e Clujul este, în primul rând, o identitate de proiect. Adică, este important să-ţi propui ceva, să te crezi important, ca să devii important, să-ţi propui că eşti Capitală Culturală şi prin ceea ce faci chiar poţi să devii Capitală Culturală.

Eu văd acest proiect al excepţionalismului clujean ca fiind un proiect în marş, un proiect al unei construcţii, prezente şi viitoare. Deocamdată nu am ajuns la starea aceasta, dar este foarte bine că ne-o propunem şi asta este partea pozitivă a identităţii. Mă bucur că avem o societate civilă destul de consistentă, mult mai bună decât în Bucureşti, Timişoara sau în alte locuri. Vorbesc de un consiliu local alternativ, de tot felul de ONG-uri care vin cu proiecte, care se opun unor proiecte. Avem şi o societate civilă care comunică direct cu Bucureştiul, legat de tendinţele negative din capitală, fie de centralism, fie de politicianism, de demagogie. Ori, aceste lucruri cred că sunt foarte importante.

De asemenea, avem o zonă culturală de excepţie, în zona artelor plastice, în zona muzicii şi acesta este iar un lucru bun, un lucru care ţine de o dimensiune a excepţionalităţii clujene. Avem, de asemenea, o medicină şi o şcoală de medicină foarte bune, o şcoală de inginerie din ce în ce mai bună, o şcoală de literatură, de teatru etc. Avem o serie de piste care s-au deschis şi care încep să constituie această identitate favorabilă clujeană, această excepţionalitate clujeană, dar cred că încă nu am ajuns la stadiul necesar, însă mă bucur că suntem în marş.

Dacă vom reuşi să eliminăm cele două handicapuri de care am vorbit la început – fragmentarea etnică şi fragmentarea politică -, atunci noi am putea să fim cu adevărat un oraş puternic şi un oraş european. Deocamdată mimăm foarte mult, copiem foarte mult din occident; nu este un lucru rău. Ne comportăm ca un oraş european, dar nu avem încă forţa respectivă. Mă uit la Capitala Europeană a Tineretului, mă uit la Capitala Culturală Europeană şi văd în aceste două procese că nu avem încă destui oameni, nu avem destule forţe angrenate, n-am reuşit să creăm în jurul celor două proiecte o sinergie cu toată comunitatea noastră, dincolo de grupuri sau grupuleţe. Când vom reuşi această sinergie comunitară, atunci vom fi cu adevărat ceea ce ne-am propus sau ceea ce credem că suntem. Dar nu e rău că ne credem excepţionali, pentru că într-o zi am putea deveni.

Reporter: Cum ne văd ceilalţi şi dacă imaginea bună a clujenilor s-a mai erodat în ultima vreme? Mă gândesc la ce aţi amintit şi dvs adineauri legat de Funar, de Boc. La nivelul clujenilor cu vizibilitate în ţară nu numai că n-am excelat, dar poate că ne-am făcut şi uşor de minune în unele cazuri.

Vasile Dâncu: Eu mizez pe faptul că politica este prin definiţia ei legată de fragmenta, de clipă, de trecere, şi politica – mai ales a noastră – nu lasă urme adânci nici în memoria colectivă. E adevărat că, din punct de vedere politic, nu am reuşit să aducem de la Cluj tendinţe care să aibă forţă înnoitoare pentru politica românească. Am făcut o încercare cu Grupul de la Cluj, dar până la urmă a fost înăbuşită în interiorul unui partid osificat şi care nu era pregătit pentru asta. Noi n-am reuşit să aducem lucruri excepţionale, însă dincolo de aceste lucruri, noi avem o imagine bună în România,  care încă nu s-a deteriorat total, o imagine care este legată de forţa culturală, de forţa de iradiere a Clujului în alte domenii, în cel ştiinţific, universitar, medical. Dar eu observ că, în ultima vreme, trăim tot mai mult de pe baza gloriei unor ani trecuţi, de pe baza unei generaţii crescute înainte de 89 de către şcoala clujeană. Aştept şi eu să văd mai mulţi tineri care să readucă o şcoală clujeană…

În afară de domeniul picturii sau muzicii, unde ies în evidenţă, în alte domenii încă nu se văd aceste lucruri. Combinat cu eşecurile politicii clujene la nivel naţional şi cu lipsa unei generaţii care să fie vizibilă în alte domenii s-ar putea să avem probleme în viitor. Eu sper că sunt tendinţe care încă nu se văd bine; trăind mai mult la Bucureşti şi eu descopăr cu uimire lucruri excepţionale pe care le are Clujul. Dar fără să construim un fel de mecanisme de admiraţie colectivă în oraşul nostru, fără să ne adunăm în jurul unor proiecte, fără să ne promovăm noi înşine, să promovăm tinerii, să ne promovăm excepţionalităţile, nu vom reuşi să păstrăm această imagine. Eu în acest moment nu văd foarte clare organizări colective pentru promovarea unor tendinţe noi în artă, în cultură, ştiinţă, în a sprijini tinerii, în a crea o efervescenţă colectivă în jurul unor proiecte, pentru ca după aceea acestea să poată să meargă în afară. Sunt foarte mulţi clujeni care reuşesc să se facă mai cunoscuţi în Occident sau la Bucureşti sau în altă parte decât în propria noastră comunitate. Şi asta este grav, asta înseamnă că nu contăm ca şi comunitate. 

Eu sper că după ce va trece nebunia asta politică în care tot Clujl se apleacă într-o singură parte şi oraşul este dominat şi politic, şi din toate punctele de vedere de un singur om, de un singur partid, am putea ajunge la o politică mai civilă, să zicem aşa, în anii viitori, în care să ne putem aduna cu toţii, dincolo de credinţă politică, ideologie sau religie, şi să formatăm nişte linii directoare pentru viitorul Clujului. În momentul acesta, de exemplu, cred că PUG-ul, din cauza lipsei de dezbatere colectivă şi din cauza unor interese particulare, are o serie de lucruri care nu sunt viabile pentru viitor. Dar ar trebui să construim PUG-ul şi pe alte domenii, pornind de la cultură, artă, sport, media etc. Stăm foarte prost la aceste echipamente colective, culturale, ori aici ar trebui ca oamenii de afaceri şi noi toţi din comunitate să ne întrebăm, să ne adunăm şi să adunăm resurse, ca să avem o media puternică, de exemplu, care să ne promoveze oamenii şi ideile noastre. Aşteptăm mereu să facă ceilalţi pentru noi, deşi sunt foarte mulţi oameni bogaţi în Cluj. Oamenii bogaţi din Cluj – foarte mulţi dintre ei – îşi folosesc banii mai degrabă în afară. Foarte puţine urme lasă asupra oraşului nostru averile destul de importante ale unor clujeni. Sigur că sunt nişte cazuri excepţionale în Cluj, de oameni care se ocupă de caritate, dar sunt puţini şi aceiaşi. Aici cred că e una dintre tarele cele mai importante ale oraşului nostru, o tară care poate fi eliminată în viitor.Când spunem că suntem diferiţi de ceilalţi, ne şi amăgim.

Reporter: Revenind la erodarea imaginii clujenilor: nu ne-am cam bucureştenizat şi noi?

Vasile Dâncu: Mulţi spun, de exemplu, că traficul rutier şi comportamentul nostru în trafic se aseamănă tot mai mult cu cel din Bucureşti. E un exemplu particular, dar care poate fi relevant pentru tendinţa de ansamblu. E un fenomen de masificare şi de a merge invers cu civilizaţia în marile oraşe. Este explicabil oarecum. O dată, oraşul este supraaglomerat, are nevoie de o altă definiţie arhitecturală în ceea ce priveşte circulaţia publică, dacă luăm cazul acesta, deşi nu ne gândim doar la acest caz particular. Pe de altă parte, eu cred că suntem şi noi permeabili la model. Modelul prost pe care îl vedem pe televiziunile de la Bucureşti, tabloidizarea, OTV-izarea culturală care a lovit Bucureştiul şi ţara ne-a lovit şi pe noi. Noi credem că suntem cu totul excepţionali, dar să nu uităm că avem şi populaţie care are un consum cultural marcat de vulgaritate, de manelism.

Poate că procentul celor din Cluj care citesc, care merg la operă sau la teatru este mai mare decât în alte oraşe, dar în alte oraşe poate că nu este acelaşi acces la cele mai importante valori. Altfel, în trafic sau în alte tipuri de comportamente, în unele cartiere, se poate vedea că semănăm cu oraşele din Sud. De altfel, pot să spun că România este destul de omogenă. Atunci când spunem că suntem diferiţi de ceilalţi, ne şi amăgim. Da, în medie suntem diferiţi, avem un procent mai mare de oameni mai civilizaţi, mai culturali,  dar dincolo de asta nivelul general al ţării se impune şi la Cluj. Media inculturii naţionale poate fi regăsită şi la Cluj, chiar dacă nu este chiar în aceeaşi proporţie ca în oraşe precum Bucureştiul sau altele din Sud.

Reporter: Cum îi văd clujenii pe ceilaţi, ce reiese din studiile sociologice pe care le-aţi făcut? Sigur că pe noi ne vedem cel mai bine, dar după noi cine urmează, pe cine vedem cel mai bine?

Vasile Dâncu: Imaginea celorlalţi este diversificată. În principiu, sigur că avem o imagine de sine preponderent pozitivă; faţă de bucureşteni, faţă de olteni sau moldoveni aplicăm şi anumite stereotipuri negative, dar într-o formă mai degrabă ludică. Clujenii sunt altfel critici, dar nu într-un fel care să separe; sunt binevoitori cu populaţia României în general, cu celelalte provincii, chiar dacă există un dialog polemic, pornind de la cunoscutele bancuri de identitate cu ardeleni, olteni şi moldoveni.

Există parcă o favorabilitate mai importantă faţă de moldoveni, consideraţi de către clujeni ca fiind oameni de spirit, oameni mai sufletişti, mai uşor de abordat. Pe clujeni îi enervează şmecheria, minciuna, încercarea de a te ascunde, disimularea. Acestea le cam pun pe seama Bucureştiului, a sudului, a zonei mai apropiate de Balcani.