Silvia Kerim, jurnalistă şi scriitoare: Aş fi vrut să locuiesc în Cluj pentru starea şi atmosfera oraşului

A intervievat zeci de personalităţi din lumea artei, a teatrului sau a cinematografiei, a scris cărţi de poveşti pentru copii şi a fost distinsă cu premii naţionale şi internaţionale pentru meritele sale jurnalistice şi scriitoriceşti. Iubeşte palimierii veşnic foşnitori şi are defectul de a face multe paranteze atunci când vorbeşte sau când scrie. Deşi este jumătate turcoaică, jumătate unguroaică Silvia Kerim se declară o româncă „viguroasă” pe care dragostea pentru ţară nu a lăsat-o niciodată să stea mai mult de zece zile departe de casa de pe strada Parfumului din Bucureşti. De câte ori i-a fost greu, s-a agăţat de cartea cu amintiri „Fereastra de la Veneţia” şi astăzi, la cei peste 80 de ani ai săi, continuă să ne farmece. Într-unul dintre volumele sale, Silvia Kerim le conferă călătoriilor suprema calitate de a lăsa sufletul să se mai odihnească. „Bucuriile din drum îi fac bine, sunt ca un fel de vitamine care îi priesc, dar nu-l tulbură în adâncuri”, scrie jurnalista în ediţia definitivă a cărţii Fereastra de la Veneţia. Micile bucurii ale vieţii aşa cum le-a cunoscut scriitoarea şi jurnalista Silvia Kerim am avut ocazia să le descoperim dintr-o discuţie care ne-a purtat de la Bucureşti la Cluj şi de aici în toată lumea.

Reporter: Care vă sunt cele mai recente amintiri legate de Cluj?

Silvia Kerim: Cea mai proaspătă amintire legată de Cluj este o reamintire, dacă se poate spune aşa. Îmi apare foarte curând la editura Carminis ediţia a doua la cartea „Ponica- O legendă” care acum se numeşte doar „Ponica”. Este portretul alcătuit din mărturii despre persoane care au avut privilegiul să îi fie alături doamnei Hortensia Georgescu, creatoare de costume de film şi de teatru. A fost fiica unui mare transilvănean, o personalitate de mare valoare, profesorul Ioan Lupaş. Hortensia Georgescu a realizat costumul lui Mihai Viteazu, începând cu faimoasa lui căciulă. Printre aceste texte se află şi o mărturie a mea din perioada în care am avut privilegiul să mă accepte ca prietenă, în anii în care eu am fost soţia lui Mircea Veroiu. A venit la noi în casă, ne-a invitat la ea. Aşadar, cea mai apropiată amintire este  această reeditare a cărţii care m-am plimbat prin Clujul ei.

De asemenea, acum trei ani am fost la TIFF şi a fost o mare bucurie a mea. Printre altele am văzut şi m-a înfiorat ca un decor al lui Fellini, acea splendoare de clădire, Hotel Continental, unde în ruinele majestoase Doina Levintza, artistă a decorului, a depus o serie de costume. Parcă era un decor de film, urma să treacă Federico Fellini printre ele şi să dea indicaţii de regie unor actori care ar fi venit de undeva din culise.

R: Aţi locuit în vreo perioadă a vieţii dumneavoastră în Cluj-Napoca?

S.K.: Din păcate pentru mine, nu. Sunt ceea ce se cheamă bucureşteancă get-beget. M-am născut chiar în casa în care locuiesc şi acum, pe strada Parfumului, într-o casă cumpărată de tata. Dar aş fi vrut să locuiesc în Cluj pentru starea şi atmosfera oraşului.

R.: Vă consideraţi o ziaristă privilegiată dacă ar fi să luaţi în considerare personalităţile de primă mână pe care aţi avut ocazia să le intervievaţi de-a lungul anilor?

S.K.: Eu zic că am fost o ziaristă privilegiată căreia viaţa şi Dumnezeu i-a dat norocul să devină o scriitoare. Spun asta nu pentru că mie mi s-ar părea că a fi scriitor este o treaptă în plus faţă de ziarist, dar din păcate articolele din ziare la un moment dat se aruncă o dată cu ziarele. Cariera de scriitoarea s-a zidit pe activitatea de ziaristă. Deşi nu îmi place cuvântul, cariera înseamnă ceva însemnat pentru oameni însemnaţi. Sigur că sunt privilegiată. Cum altfel aş fi putut întâlni atâta lume, cu atâtea destine, atâtea oraşe şi atâtea întâmplări să se desfăşoare sub ochii mei?

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru memoria pe care o am la vârsta mea înaintată. Am şi acum în minte acel Bucureşti vechi, acel mic Paris, pe care dacă nu îl mai descriem în cărţi, fotografiile nu au întotdeauna puterea să îl redea. Într-o carte poţi să descrii o respiraţie, o tensiune, o emoţie. Viaţa acolo, pe acel carton al fotografiei, nu pulsează. Am ţinut foarte mult să descriu acel Bucureşti al copilăriei mele, acele drumuri pe care le făceam cu mama pe celebra stradă a Lipscanilor. Sunt clădiri care au rămas aproape aceleaşi, cum este vechea clădire a celebrei galerii Lafayette, soră mai mică a celei din Paris. Eu cu mama umblam la toate etajele după minunăţii. Tata nu a fost un om bogat, dar am avut tot ce ne-a trebuit şi ca orice turc era foarte generos.

R: Aţi avut ocazia să cunoaşteţi şi să întâlniţi personalităţi din lumea literară, muzicală, teatrală, cinematografică sau a artelor plastice. Cum aţi primit vestea dispariţiei dintre noi a actriţei Shirley Temple?

S.K.: Am suferit foarte tare atunci când am aflat că a murit Shirley Temple. Eu şi Katerina, fata care mă îngrijea pe mine, îi spuneam „Şirli”. Pentru noi era complicat să îi spunem numele englezesc. Am avut ocazia să o cunosc când eram redactor la Radio şi într-una din cărţile mele descriu acel moment când a venit la Bucureşti, în calitate de funcţionară la ONU. Avea în jur de 40 de ani. Când a fost întrebată de ziarişti la Athenee Palace despre filmele ei, a răspuns destul de plictisită că nu se mai uită la ele şi le ţine în pod. În carte am scris o frază pe care acum aş schimba-o: „Regret că am întâlnit-o pe doamna Black! Aş fi vrut să nu o văd niciodată, să nu o aud niciodată spunând că o plictisesc propriile ei filme şi că le ţine undeva în pod”. Aş fi putut să mă arunc la gâtul ei să îi spun cât de fericită sunt că am întâlnit-o şi câte sute şi sute de copii a făcut ea fericită.

R.: Cum aţi învăţat să stăpâniţi atât de bine arta interviului?

S.K.: Nu am luat lecţii niciodată. Eu sunt în zodia Balanţei şi cred că balanţele sunt fiinţe în general prietenoase şi calde. Eu iubesc foarte mult oamenii, iubesc foarte mult copiii, deşi nu am avut copii. Când te apropii cu intenţii bune faţă de om, privindu-l, îţi dai seama de unde să-l „apuci”. Trebuie să fii şi un bun psiholog. Uneori răspunsul celui intervievat conţine un punct fierbinte pe care trebuie să-l exploatezi. Dacă treci de acel punct fierbinte, ai pierdut o clipă magică în care poate acel om ţi s-ar fi destăinuit. Uneori se simte dintr-o vibraţie dacă ai apăsat pe un punct de mare emoţie, eventual nedestăiuit până atunci. Nu ştiu dacă mi-a reuşit asta de fiecare dată. Sânziana Pop m-a luat sub aripa ei la Formula AS în 1997 şi datorită ei am luat multe interviuri. Acestea au apărut într-o carte pe care Marin Moraru a numit-o Biblie pentru ei actorii. Se numeşte „Amintirea ca un parfum” care cuprinde interviuri cu actori, care o mare parte nu mai sunt printre noi. Este un interviu cu Iurie Darie, cu Ştefan Iordache, Horea Popescu, Ion Cojar, oameni care nu mai există printre noi, dar care au rămas în admiraţia noastră. Iată ce înseamnă interviul: privilegiul pe care îl ai să poţi să intri măcar un pic în sufletul şi mintea unor mari valori. Pe mine m-au îmbogăţit.

R.: Cine a jucat cel mai important rol în viaţa dumneavoastră, pe plan personal şi profesional?

S.K.: La începutul începuturilor a fost iubita mea mamă care ne spunea mie şi fratelui meu poveşti. Ea avea un mare talent, dar nu l-a scris niciodată acest talent, cum l-am scris eu în acele multe cărţi pentru copii dintre care multe au luat premii. Mama mea m-a învăţat tot ce e frumos şi tot ce e mai aproape de sufletul omului. M-a învăţat să nu fiu invidioasă, în primul rând. O altă persoană importantă a fost Mircea Veroiu, acest mare cineast nu îndeajuns de iubit. A fost mai mult decât un soţ al meu timp de zece ani. Cu el am refăcut casa, cu el am lucrat la filme. Aveam din fericire gusturi comune. Dacă ne-ai fi pus într-o cameră goală să punem un măr, l-am fi aşezat în acelaş loc. El iubea mai puţin oamenii şi era mult mai circumspect decât mine. Eu şi acum mă arunc şi după aceea mă ard. El era mai lucid şi mai distant şi lumea spunea că este rece. El nu a fost rece niciodată şi arta lui arată o mare dragoste de natura umană şi de frumuseţile pe care le lasă omul pe pământ. Când veţi revedea un film ca „Adela” o să vă daţi seama că este aşa cum spun eu.

Tata, chiar dacă a dispărut când eram elevă de liceu, m-a marcat pe partea generozităţii şi a bucuriei de a trăi. Eu cred de exemplu în bucuriile mici. E grozav să ai un moment liber în care să poţi să te vezi cu fiinţa iubită, sau să ieşi cu familia, sau cu prietenii în oraş, să te bucuri de faptul că ţi-a lăsat Dumnezeu sănătate. Eu am într-o poveste de-a mea exact asta: calea pavată cu bucuriile mici care în copilărie duce la bunica şi bunica te aşteaptă cu plăcintă cu mere şi cu o poveste.

R.: Cum obişnuiaţi să vă faceţi documentarea pentru interviurile dumneavoastră şi în ce măsură aveaţi acces la informaţii?

S.K.: Aveam o colecţie mare de dicţionare întrucât nu exista internetul. Aveam acest noroc de a cunoaşte limbi străine: italiana, franceza. Mama m-a învăţat ungureşte să scriu şi să citesc de când aveam cinci ani. Mă documentam din dicţionare, nu doar Oxford sau Larousse, dar şi dicţionare de istorie a artei, de cinema, de teatru. Eram abonată la revista Connaissance des Arts. De asemenea, exista Biblioteca pentru Toţi şi cu cinci lei găseai toată literatura lumii foarte bine tradusă în anii ’70. Fiind la Radio îmi puteam plăti abonamentul la L’Express şi la Le Point. De asemenea, la Radio era o bibliotecă la care aproape obligatoriu mergeam dimineaţa să consultăm ce era necesar. Din păcate, astăzi, am rămas de modă veche. Am un calculator dar nu am energia să mă apuc să învăţ să îl folosesc. Eu mai bat la maşină ca Hemingway.

R.:  În activitatea de ziaristă, v-aţi fi dorit să acoperiţi un anumit eveniment şi nu aţi reuşit până astăzi?

S.K.: Mi-ar fi plăcut să merg la Londra, la Premiile Bafta pentru că am o admiraţie nesfârşită faţă de englezi, oameni calzi, prietenoşi şi foarte simpli. Mi-ar fi plăcut să merg la Hollywood nu pentru partea mondenă, ci pentru modul cum organizează ei, ca şi cei de la Bafta, un astfel de eveniment. Mai am un vis al meu pe care o să mi-l fac bogat dincolo. Aş fi vrut toată viaţa mea să ajung în Africa de Sud şi să mă fac prietenă a animalelor mari dintr-o rezervaţie. Sunt fascinată de soare, de căldură, de lei şi de tigri. Cred că nu mi-ar fi fost frică de ei şi m-ar fi îmbrăţişat şi ei aşa pe după umeri, fără să mă omoare.