Satul românesc îşi caută viaţa de după moarte

Toate semnele arată că satul românesc e pe cale de dispariţie, cel puţin în forma în care s-a consacrat şi în care a fost cunoscut până de curând. A dispărut portul, dispar tradiţiile, s-au năruit casele vechi, se răresc animalele din curți şi dispar şi oamenii. Ţăranii. Mai rămân doar locurile, dacă nu sunt prinse şi ele în reorganizări administrative, comasări, fuziuni şi alte asemenea. Oricum, rămân locuri cu altă faţă. Cu internet şi canale TV din toată lumea. Cu străzi asfaltate. Cu fabrici şi cu toată modernitatea pe care o poţi găsi şi la oraş. Un sat în satul global.

Satu’ n-o muritu, numa’ un pic s-o hodinitu

Publicistul şi socilogul Traian Vedinaş, un foarte bun cunoscător al rurarului, nu crede într-o dispariţie a satului românesc, dar vorbeşte de metamorfozarea lui: „Satul românesc nu dispare. Toată lumea crede că dispare, dar el se metamorfozează în spaţiu urban cu aceiaşi locatari, care accesează în fel şi chip formule de modernizare. Într-adevăr, cultura tradiţională sătească mai are foarte puţine oaze de rezistenţă. Nu mai sunt ca acum 20 de ani, comunitatea este transformată dintr-un sat într-un spaţiu urbanizat. Dispar, să zic eu, cutumele rurale şi se schimbă cu altceva. Mă gândesc acum cum a ajuns Brâncuşi dintr-un sat să ajungă genial. Pentru că a reuşit să echilibreze arhaicul cu universalul. Satul românesc are şansa să echilibreze tradiţia cu modernizarea”.

El crede că şi monografiile au rostul lor, însă „chestiunea cea mai importantă e ca satul să intre pe adevărata lui valoare de acum, care este în primul rând ecologică”. „Şansa satului românesc este să dezvolte în competenţele locale trei tipuri de activităţi alternative la agricultura de subzistenţă: reinventarea meşteşugurilor, agricultură ecologică şi proiecte de modernizare. Dar şansele sunt în măsura în care în administraţia locală din comunităţile rurale o să fie cel puţin un sociolog, un etnolog, un antropolog priceput la proiecte, ca să nu meargă primarii cu proiecte care o iau pe arătură. Am cunoscut cândva un bătrân de 90 de ani din Aşchileu Mic şi el m-a explicat că Aşchileu Mic avea primărie. Acesta e un sat de nimeni nu mai ştie de el astăzi. Îl întreb unde era primăria. Mi-a spus că la primar acasă: avea ştampilă şi rezolva. Problemele ţin de omul care ştie să se gospodărească”, este de părere Traian Vedinaş.

În condiţiile în care în România se vorbeşte de o reorganizare administrativă şi de dispariţia prin comasare a circa un sfert dintre comunele existente, satul românesc resimte şi mai acut presiunea care se exercită asupra sa. Traian Vedinaş crede că românii receptează greşit multe dintre conceptele europene: „Noi avem o foarte proastă receptare a conceptelor europene. Comasarea nu înseamnă că ne unim. Eu am întâlnit un profesor de economie agrară din Germania, la o sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, care şi-a prezentat monografia şi a zis că satul lui a fost sistematizat, un sat care avea şase case. L-am întrebat cum s-a sistematizat. A zis: păi, au făcut drumuri asfaltate la tot terenul arabil. Aici sunt diferenţele, sunt foarte mari”.

Liniştea, aerul, oamenii, păsările

În acelaşi sondaj realizat de Vasile Dâncu şi de IRES, runcanii intervievaţi surprind ceea ce încă mai defineşte satul românesc şi, poate, atuurile pe care acesta poate să le aibă. Liniştea, aerul, oamenii şi păsările pot fi câteva dintre aceste atuuri. Vasile Dâncu: „Am testat în discuţia cu runcanii şi sentimentul de mândrie versus rușine pentru apartenenţa la comunitate şi am fost surprinși de răspuns: 98% se consideră mândri că sunt runcani. (…) Mediul natural este principalul element de mândrie, mediul nealterat, considerat de oameni ca un adevărat paradis terestru. Unul dintre subiecţii noştri a sintetizat cel mai bine, când, în loc de răspuns elaborat, a enumerat patru elemente: «liniştea, aerul, oamenii, păsările». Aerul curat este elementul care apare cel mai des, un fel de metaforă pentru izolarea de lume şi lipsa de falsificare a mediului sau a obiceiurilor, condiţii în care satul a vieţuit timp de vreo şapte secole. Motivul al doilea, menţionat sub diferite expresii, este dat de personalitățile pe care satul le-a dat României, intelectuali pe care runcanii îi menţionează ca argument competitiv în simbolica luptă cu vecinii care trăiesc în aceleaşi condiţii geografice. Ei vorbesc despre „oamenii care ne reprezintă mai departe” ca fiind mărturia cea mai serioasă că satul este unul de oameni vrednici și deştepţi. În fine, oamenii se mândresc cu ultimele realizări legate de infrastructura comunei, cu faptul că şi-au recâştigat independenţa faţă de Salva şi satul s-a modernizat”.

Vasile Dâncu, sociolog: Satele se cufundau în pământ

„De la sentimentul pe care l-a avut și Lucian Blaga, că am trăit o copilărie în «zariștea cosmică”, şi până la sentimentul unui paradis pierdut, am trecut prin toate stările cu privire la locul copilăriei mele. În ultima vreme, mergând acasă, vrând să fotografiez locurile dragi ale copilăriei, cele şapte orizonturi ale asfințitului sau pădurile cu mirosuri pe care nu le-am regăsit niciunde, am văzut că satul pierde tot mai mult bătălia cu natura. Satul s-a restrâns înapoi spre vatră, pădurea recâştigă lupta pierdută mai demult cu oamenii. Parcă satul meu a devenit tot mai mic, parcă în fiecare zi satele se cufundau tot mai mult în pământ, parcă odată cu tranziția, natura îl cuprindea pe ţăran în braţele-i de iarbă, îngropându-l cu tot cu casă. O moarte parcă de factură cosmică a unei civilizaţii care, vorba tatălui meu, are soarta pieilor roşii. Dar satul este şi un obiect al unei adoraţii romantice, atitudine tipic intelectualistă. Ştiam că Liviu Rebreanu a încercat să scape de asta toată viața şi totuşi a spus, sub cupola Academiei Române, că „țăranul român e începutul și sfârșitul”. Am recitit Creanga de aur, apoi multe din paginile lui Culianu, Vulcănescu sau Eliade,  Thomas şi Znaniecki, Georges Bataille, Giraud sau Gilbert Durand, în încercarea de a desena ceva din hotarele cosmice ale unei vieţuiri la granița dintre magic şi real, într-un sat grăniceresc din Ţara Năsăudului. Am renunţat la toate aceste idei sub presiunea presentimentului că poate, pe nesimţite, satul meu s-a risipit în lumea largă; pe facebook şi pe youtube, consătenii mei scriu din Spania, Irlanda, Italia sau Germania. Mi-a venit astfel ideea să scriu despre Runcu Salvei ca și despre „satul care a fugit în lume”, pentru că aveam sentimentul că migraţia naţională, dar mai ales cea internaţională, vor duce la dispariția populației și a comunității în două sau trei decenii. Mă încerca acest gând, cu precădere, din cauza faptului că migraţia începuse încă de pe vremea comunismului, atunci ca migraţie sezonieră, apoi sub presiunea unei dezvoltări demografice puternice, deja câteva zeci de familii aflate mai departe de vatra satului se îndreptaseră definitiv în zona câmpiei Transilvane, dar mai ales spre zona Banatului, unde zeci de sate erau pustii după plecarea sașilor sau a şvabilor. Sub cupola paradigmei unei crize a întregului sat românesc, am crezut în această idee, dar nu eram sigur ce cred runcanii despre asta, ştiind că soarta unei comunități este dependentă de proiectele oamenilor, de idiosincraziile, iluziile sau spaimele oamenilor care o compun. Cum spune un sociolog american, dacă oamenii definesc o situație ca reală, ea poate deveni reală ca o consecință a acestei definiri. (…) Mi-am readus aminte astfel de unul dintre magiştrii mei, cel care mi-a condus primii paşi în sociologie, profesorul Ioan Aluaş. Marele profesor clujean mi-a spus că va trebui, ca intelectual, să fac o alegere între atitudinea intelectuală şi cea umanistă în ceea ce priveşte destinul satului românesc. Nu va fi uşor, îmi spunea profesorul, dar intelectualismul înseamnă a milita pentru păstrarea tradiţiilor, a portului popular sau a folclorului, dar, implicit, şi a ţine satul în afara evoluţiei spre modernitate, în afara istoriei. „Dacă vrei binele oamenilor de la sate, ca fiu de ţăran – mai ales –, acceptă că satul şi tradiţia sa vor rămâne doar la muzeu, iar viaţa oamenilor va fi mai bună, vor fi mai fericiţi, tocmai prin distrugerea acelui rai păşunist pe care unii îl numesc tradiţie sau alţii, mai frumos, matrice stilistică!”. Nu am contestat nici atunci atitudinea profesorului meu, mai ales că mă selecţionase, după cum mi-a mărturisit, în urma unui eseu despre şansele civilizaţiei rurale, eseu pe care îl considerase în consonanţă cu orientarea pe care voia s-o insufle Şcolii sociologice de la Cluj, dar mi-am adus aminte de acest paradox citind interviurile cu runcanii. Am intuit un sentiment de mulţumire, în toată această zbatere de tranziție, și mi l-am închipuit pe Dascălul meu drag, acolo sus, zâmbindu-ne complice”.

Satele nu doar se transformă, dar şi dispar

Tiberiu Groza, directorul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Cluj, consideră că monografiile au un rol fundamental: „Dacă vrem să ştim cine suntem trebuie să ştim de unde venim. Iar istoria localităţilor româneşti n-a prea fost scrisă, sunt câteva documente păstrate la biserici, dar cam atât. În plus, comunismul a şters şi el cât a putut din tradiţii şi obiceiuri, iar acum ne-am dat seama că trebuie să facem ceva ca să nu pierdem chiar totul. Satele noastre nu doar că se transformă, dar unele dispar cu totul. Iar monografiile acestea nu consemnează istorie şi atât, ele sunt şi conştiinţa comunităţii, aduc în faţa noastră valorile comunităţi, ce i-a legat pe oameni şi ce-i defineşte. În Transilvania sunt sute de sate cu poveşti extraordinare, noi nu avem resurse nici financiare nici umane să scriem câte monografii ar trebui făcute. Trebuie să vă spun că nici oameni care să scrie şi să documenteze lucrări atât de complexe nu mai prea sunt. Avem cam 40 de volume până acum şi-n fiecare an scoatem câte 3-4, doar din zona Clujului. Dar ar trebui făcută o expoziţie cu monografii din toată Transilvania pentru a se vedea bogăţia şi diversitatea acestei regiuni, dar şi identitatea ei”.

Cât priveşte traseul unei monografii spre public, Tiberiu Groza explică: „Mai întâi le lansăm în comunitate, pentru ca localnicii să vadă şi să fie primii care se bucură de ele, apoi le trimitem la toate bibliotecile locale, le punem pe site-ul instituţiei şi facem expoziţii la muzee şi-n alte spaţii culturale, dar le şi expunem spre vânzare la târgurile de specialitate. De anul viitor vom face şi o înţelegere cu librăriile pentru a le vinde şi în acest sistem, monografiile fiind tot mai căutate de public”.

Icoanele scrise ale tuturor satelor noastre 

 „O nouă monografie de sat românesc transilvan îmbogățește imaginea sufletului nostru comun, dând măsura unei națiuni care, în ciuda răului care a măcinat-o mereu, nu a vrut să moară. Abia când ne vom învrednici să avem icoanele scrise ale tuturor satelor noastre, vom putea scrie întreaga istorie românească, în deplină cunoștință de cauză, fără părtinire, fără sincope, cu seninătatea proprie demnității omenești. (…) Satele noastre transilvane poartă în ele întreaga dramă a poporului nostru, obligat să muncească din greu pentru orice împlinire cât de mică, să se plece înaintea mai marilor și să se mulțumească cu puțin, să-și vadă truda risipită și să trebuiască s-o ia de la capăt, să plângă și să râdă în același timp,  să-și boteze copiii și să-și îngroape morții, să iubească mai mult lemnul (trecător) decât piatra (durabilă), să treacă și să petreacă prin lume, ca vântul „ce-adie pe poteci”, fără să tulbure lumea cea dezlănțuită. Aceste sate, dătătoare de ton în lume, au născut fete bune să le pui „icoane în altar” și „feciori la zece fete cinci” (George Coșbuc), trimiși, totuși, „în slujbă la-mpăratul” (Octavian Goga), ca să-și dea viața pentru gloria altora. Dar chiar și așa, viața s-a perpetuat cu bune și cu rele, cu decădere și mărire, pe fondul unei ceremonii unice, luate mereu de la capăt, întru marea slavă a Domnului”. –
Ioan Aurel Pop, academician, rectorul UBB,  

Fişă de monografie

Monografia intitulată „Fabricat în Runcu Salvei” are aproape 900 de pagini şi este scoasă la Editura Eikon, în condiţii grafice deosebite. 

Cuprins: 

Un sat cât o fărâmă de veșnicie. Prefață de prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, membru al Academiei Române / 7;

Cuvântul Primarului, Anchidim Pavelea / 11 ;

I. Cadrul natural și administrativ-teritorial, Oana-Ramona Ilovan / 15 ;

II. Evoluţia demografică a comunei Runcu Salvei în secolele XIX-XX,  Ioan Bolovan / 83 ;

III. Istoricul comunei Runcu Salvei din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre / 103 ;
Runcu Salvei. Schiţă istorică până la 1848, Vasile Lechințan / 105 ;
Evoluţia istorică 1848-1948, Adrian Onofreiu / 129;
Comuna Runcu Salvei în perioada comunistă, Roxana Dorina Pop / 159;
Dor şi jale. Cele două conflagraţii mondiale din secolul XX şi urmările lor, Adrian Onofreiu, Ioan Cordovan / 210;

IV. „Haiducul” Grigore Boșotă / 235 ;
De la haiducie la opoziţie faţă de regimul comunist: Grigore Boşotă din Runcu Salvei, Valentin Orga / 237 ;
Grigore Boşotă, personalitate marcantă în istoria locală, Ironim Pavelea / 264;

V. Proprietatea. Aspecte economice, Adrian Onofreiu / 281 ;

VI. Biserică, slujitori ai altarului, comunitate religioasă / 327 ;
Biserică, preoţi şi comunitate religioasă în Runcu Salvei (1849-1948), Mirela Andrei / 329;
Parohia Ortodoxă între anii 1948 și 2012, Călin Emilian Cira / 373;
Biserica Penticostală, Alexandru-Bogdan Bud / 398;
Reprezentarea statistică și evoluția cultelor în perioada contemporană, Alexandru-Bogdan Bud / 402;

VII. Școala / 405 ;
Şcoala şi slujitorii ei, Mircea Prahase / 407;
Baza materială a școlii. Perioada 1961-2013, Valerica Man / 444;
Tabel cu numărul elevilor şcolii „Ioan S. Pavelea”; Runcu Salvei (1968-2013), Ana Kovrig / 456;
Frații Dumitru, printre primii runcani cu școli înalte, Maria Dumitru / 479; 

VIII. Graiul local. Toponimie. Onomastică, Mircea Prahase / 485 ;

IX. Etnografie și folclor. Tipologia localității Runcu Salvei, Aurel Bodiu / 535 ;

X. Floarea Cosmi – ultimul opincar, Florentina Tătar / 629 ;

XI. Badea Dumitru Cilica – ceterașul de la Runc, Marius Avram / 635 ;

XII. Oameni, plăcinte și povești din Runc, Otilia Țeposu / 643 ; 

XIII. Visit Runc!, Bogdan Stanciu / 651;
Un sat care așteaptă să fie descoperit / 653;
Vasile Hangan, generatorul de minuni din Runcu Salvei / 663;

XIV. Biserica de lemn cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, monument istoric, secolul al XVIII-lea, Ana Dumitran / 669;

XV. Literatura. Antologie de texte, Nicolae Bosbiciu, Tudor Cătineanu, Constantin Cubleșan / 689 ;

XVI. Comunitatea vie. Un proces verbal al stării de spirit, Vasile Sebastian Dâncu / 819 ;

XVII. Acest sat dintre aceste dealuri / 835 ;
Acest sat dintre aceste dealuri, Vasile Dâncu / 837 ;
Satul care a visat că pleacă-n lume, cu ajutorul cărților, Vasile George Dâncu / 843;
Satul care a plecat în lume, Tania Budișan / 845;
Satul care s-a întors, Tania Budișan / 855;
Cei care au ales Runcul, Tania Budișan / 857;
Satul care a rămas, Anchidim Pavelea / 861;

Bibliografie generală / 867