Repornirea învățământului profesional – o mare provocare
În 2012 la cererea unor oameni de afaceri, ministrul Daniel Funeriu crea cadrul legal pentru înfiinţarea unei şcoli profesionale în sistem dual, pe model german, la Brașov. Câteva companii private s-au angajat să susţină parţial şcolarizarea elevilor în vederea pregătirii lor pentru meserii necesare pe piaţa muncii şi-n toamna aceluiaşi an, şcoala îşi deschide porţile. Doi ani mai târziu, 111 elevi terminau cursurile vineri şi luni – 104 dintre ei merg la lucru, sunt angajaţi. Profesorii lor devin chiar invidioşi pe salariul primit de foştii elevi. În anii următori, tot mai mulţi copii vin la Şcoala Profesională Germană Kronstadt (SPGK), astfel încât, în vara lui 2015, jumătate dintre candidaţi a trebuit să fie respinşi din lipsă de locuri.
În anul 2014, la Alba Iulia se înfiinţează o altă şcoală profesională (SPGA) în sistem dual, împrumutând modelul şi experienţa celei de la Braşov. Guvernul realizează, la rândul lui, că s-a făcut o mare greşeală şi relansează şcolile profesionale acordând burse lunare de 200 de lei celor care aleg să urmeze acest tip de învăţământ. Aşa s-a ajuns ca în 2015 să fie aproape 40 de mii de locuri la şcolile profesionale.
Dar relansarea găseşte şcolile profesionale fără suficiente cadre didactice şi maiştrii de care ar avea nevoie, pentru că între timp au plecat în căutarea unui loc de muncă sau au ieşit la pensie. Le găseşte fără manuale şi fără aparatura şi utilajele necesare. Dar şi aşa, heirupist pornit, în învăţământul profesional ceva merge bine. Creşte numărul copiilor care vor să înveţe o meserie, care doresc să scape de sărăcie, de nesiguranţă. Copiii „căpşunarilor”, capi de familie de la opt ani, nu mai sunt dispuşi să plece ca taţii lor departe de casă pentru o pâine. Ei învaţă să sudeze, ajung să ia medalii internaţionale pentru asta, învaţă să facă piese pentru avioane, învaţă o meserie şi între timp îşi cumpără terenuri pentru case în satele lor.
Sudorii campioni de la Bistriţa
Dacă la Braşov avem o reţetă nemţească pentru cum se pune pe roate o şcoală de meserii, la Bistriţa avem o poveste de succes „americană”. Clubul Economic German organizează şi o caravană a meseriilor. Pleacă cu o camionetă dotată cu utilaje de lucru, ajung în oraşe şi în localităţi mai mici, debarcă în sălile de sport şi deschid larg uşile pentru copii. De multe ori, nici nu-i mai pot desprinde de maşinării, se lipesc de strungul la care modelează piese de şah până vine noaptea.
La Bistrița, tăvălugul legislativ a trecut peste Colegiul „Grigore Moisil” de mai multe ori, dar tot n-a reuşit să turtească sub el chiar de tot şcoala profesională. Deşi o lungă perioadă de timp practica elevilor de la liceul industrial era de scurtă durată, tot mai ieşea ceva de aici. Numai că, acum vreo trei-patru ani, Comelf SA , cea mai mare fabrică din oraş, a început să se plângă de lipsa meseriaşilor. Corneliu Catană, şef la Resurse umane în Comelf, spune că altădată venea elevul de pe băncile şcolii şi ştia să-ţi facă o piesă de calitatea I, dar în anii din urmă nu se mai întâmplă aşa. Pe fondul relansării şcolilor profesionale colegiul „Grigore Moisil”, şi primăria dar şi Comelf au strâns rândurile, au mai dotat şcoala cu câte un aparat sau un utilaj şi au refăcut atelierele şcoală. Pentru dotare, Ministerul Educaţiei nu dă nimic. Au cumpărat un simulator de sudură de ultimă generaţie cu ajutorul primăriei şi au primit o butelie de argon, deşi au nevoie de trei. În sfârşit, surpriza a venit tot de la elevi. „Cu Dănuţ s-a întâmplat aşa”, povesteşte Dorel Mureşan , maistru instructor. „Tatăl lui, sudor la CFR, nu-l voia sudor ca el, zicea că merită o viaţă mai uşoară şi a ameninţat că, dacă-l ţinem la sudură, îl retrage de la şcoală. Dănuţ începuse să lipsească de la ore, şi dacă era după regulament, trebuia să-l exmatriculăm. Dar nu l-am dat afară, l-am luat cu mine şi l-am pus la probe. Am văzut că are un talent extraordinar la sudură.”
Şi ăsta a fost începutul. În scurt timp, Dănuţ Pop a devenit campion naţional la sudură, a participat la olimpiada internaţională de sudură din Germania unde a luat locul 5, apoi la cea din China. Este vestit în şcoală şi toţi colegii lui mai mici vor să ajungă celebri, ca Dănuţ.
Băiatul campion internațional la sudură
Străbatem toate halele Comelf în uruit de maşini şi-n plescăit de benzi rulante. Îl găsim pe Dănuţ într-un colţ, aplecat peste o bucată de metal. Sudează. Colegii lui, aflaţi în practică pe acolo, ni-l arată şi strigă în cor: „El e, el e Dănuţ!”. Băiatul se ridică încet de pe scaunul lui şi opreşte aparatul de sudură. Are un şorţ din piele de căprioară, cândva de culoarea cafelei, acum pătat pe alocuri şi decolorat pe altele, cu mănuşi din aceeaşi piele, trase peste mânecile halatului albastru, o privire blândă, de copil singur şi un zâmbet cuminte. El e Dănuţ, cel mai bun sudor din ţară şi pare că vine dintr-o altă lume. Mai are un frate şi el lucrează în fabrică, pe excavator. Mama e casnică, tata, aşa cum aţi aflat, e sudor.
Dănuţ lucrează în fabrică de dinainte să împlinească 18 ani. Acum câştigă bine, are peste 2.000 de lei în mână, mai mult decât tatăl lui, mai mult decât un inginer. E din Ilva Mare şi-şi ajută cum poate familia. În Bistriţa stă în chirie, dar vrea să-şi cumpere un apartament. Are în schimb o maşină, Audi A4. Băieţii îl invidiază pentru ea. Îi plac clătitele şi fotbalul. Nu suportă invidia şi hoţia. Crede că ţara lui a pierdut industria din cauza hoţiei şi a lipsei de respect faţă de omul care munceşte. Când face o pauză şi închide ochii, de pe scaunul lui de sudură, visează să lucreze pe un petrolier de mare tonaj în largul oceanelor lumii.
Moisil Samuel nu mai are acasă decât şase vaci, nu li se mai lua laptele şi le-au vândut. A venit să se facă sudor ca taică-su, care e prin Italia. De la opt ani a rămas cap de familie în gospodărie. Strânge fânul, sapă, culege, umblă, nu e uşor. El face naveta ca să economisească banii de internat şi să mai poată munci acasă. La fel face şi Georgiţă Ieronim care vrea să se facă lăcătuş mecanic. Umblă zilnic la şcoală cu microbuzul, să nu cheltuiască cu internatul şi mâncatul la oraş. Mama lui e casnică şi „ticu” e în Spania. Mai are acasă o soră şi trei fraţi mai mici. Crede că ar trebui să ai cam 3.000 de lei pe lună ca să-ţi ajungă banii să trăieşti omeneşte în ziua de azi.
Citiți și: Clujul caută meseriaşi! Salarii de 1.000 de euro!