Politica ghetoului. Cum se vede Pata (u)Rât(ă) de pe obrazul Clujului din dronă

„Ţigănia” de la Pata-Rât a fost creată în cunoştinţă de cauză de administraţiile clujene care au relocat, în preajma gropii de gunoi, în cele mai multe cazuri forţat, sute de  familii de romi în intenţia de a-i scoate din oraş. Monstruoasa creaţie a autorităţilor s-a materializat în cel mai mare ghetou din Europa cosntituit în jurul unei rămpi de gunoi, după cum spune activistul social Adrian Dohotaru. Totodată, o bombă vie compusă din trei mii de suflete care, în mai puţin de un an, îşi vor pierde toate sursele de venit.

Adrian Dohotaru scrie în studiul „Antropologia performantă: Studiu de caz, ghetoul de la Pata Rât” că „în conformitate cu tipologia Wacquant de marginalizare urbană, Pata Rât este un “ghetou”: este omogenă etnic; are o structură autonomă și identitate colectivă stigmatizată care deconectează locuitorii din apropierea depozitului de deșeuri de locuitorii orașului sau de cei din cartier. Ghetoul nu ar trebui să fie clasificat în analogie cu enclavele de imigranți sau mahalalele urbane, ci mai degrabă ca un soi de închisoare”.

Foto: Timotei Jinar

Antropologul Eniko Vincze încearcă să explice cum s-a ajuns ca aproape trei mii de oameni să fie înghesuiţi să locuiască într-un ansamblu de patru comunităţi, trei în apropiere şi una pe rampă. Ea spune că, începând cu sfârşitul anului 2002, edilii Clujului au început să relocheze în Pata Rât familiile evacuate din alte părţi ale oraşului. Într-un singur an, în iarna lui 2010, 270 de persoane au fost evacuate forţat de pe strada Coastei la Pata-Rât. Şocul relocării a fost mare pentru familiile de romi scoase din oraş şi obligate să locuiască, aceia dintre ei care au primit o locuinţă modulară, în spaţii nu mai mari de 18 metri pătraţi care adăpostesc până la 12 persoane.

Şocul va fi şi mai mare atunci când dezmoşteniţii soartei din Pata Rât vor pierde orice sursă de venit prin închiderea rampei. Intervievaţi de Adrian Dohotaru, romii spuneau încă din 2012 că nimeni nu angajează locuitori din ghetou. Un tânăr care lucra în supermarket, prin noroc, spune el, pentru că are faţa albă şi buletin pe altă adresă, îi povestea activistului clujean că l-a surprins pe manager aruncând la coş mai multe CV-uri de angajare atunci când a citit că adresa solicitanţilor de loc de muncă este Pata Rât. Un altul menţiona că atunci când locuia pe Coastei erau mulţi antreprenori care angajau lucrători sesonieri. „Nimeni nu se aventurează însă la Pata Rât. Suntem constrânşi să trăim din gunoaie”, spunea el.

Foto: Dan Bodea

Munca la gunoi a ţiganilor din Pata Rât îi dezgustă pe clujeni, dar le aduce multe beneficii care nu sunt luate în seamă. Scormonind în gunoaie în condiţii extreme, romii de la Pata Rât procedează practic la singura activitate de selectare a gunoaielor din oraş. Fără rampa pe care să-şi practice meseria, ei se vor răspândi probabil în oraş îngroşând rândurile celor care deja „ecologizează” coşurile de gunoi în care cetăţenii „repectabili”  aruncă de-a valma resturi alimentare, metale, Pet-uri, sticlă.  Alungaţi din oraş de nerozia şi prejudecăţile autorităţilor, romii din Pata Rât se pregătesc să migreze înapoi.

“Eu chiar nu pot spune ce se va întâmpla în cazul în care rampa se închide și mi-e frică pentru că am mulți copii și nu știu unde să mă duc. Nicăieri nu putem lucra și să ne câştigăm existența. Eu am 11 clase, să zicem că aş putea găsi ceva. Dar soţul meu? El nu a mers la școală. Cine să-l ia? (Lisa, 30 de ani ei, lucrătoare în rampă care trăieşte în Dallas – Pata Rât-, intervievată de Adrian Dohotaru în 2012).

Pata (u)Rât(ă) de pe obrazul Clujului

Închiderea rampei de gunoi de la Pata Rât ar crea probleme cel puţin de moment pentru cei care locuiesc acolo şi care-şi câştigă existenţa din gunoaiele clujenilor. Problema nu ţine neapărat de faptul că romii de acolo vor fi împrăştiaţi de către autorităţi, pentru că o bună parte din teren aparţine fundaţiei olandezului Bert Looij, ci pentru că oamenii nu vor mai avea ce să mănânce.

Foto: Dan Bodea

Romii de la Pata Rât cu care am reuşit să stăm de vorbă susţin cu toţii că nu vor părăsi în nici un caz rampa de gunoi, chiar dacă se va închide, deşi ei tot speră ca acest lucru să nu se întâmple sau să se întâmple cât mai încolo. Ei spun că n-au unde să plece şi că trăiesc acolo de o viaţă.

„Comunitatea de la Pata Rât nu are unde să se întoarcă, stau acolo deja de două generaţii, acasă pentru ei e unde stau acum. În total sunt vreo 500 de familii, cam 2.500-3000 de oameni, circa 1000 sunt copii până la 16 ani. Oamenii care stau în Dallas, 80% o să rămână acolo, probabil 20% o să plece, unii mai au undeva câte o bucată de pământ, dar va fi greu din cauză de acte, pentru că sunt mulţi care nu au nici un fel de act. O parte din teren e cumpărată de fundaţia noastră şi oamenii nu au nici o presiune să plece, pot să stea cât vor. Dacă se închide rampa, depinde şi de reacţia autorităţilor. Trebuie să ajutăm oamenii să se ridice. Generaţiile care vin au un pic de educaţie, pot să-şi găsească mai uşor un loc de muncă, pot să se mute mai uşor într-un sat sau oraş. Sunt care au găsit un loc de muncă şi oferă model pentru alţii, prima persoană e mai greu. Cei mai mulţi trăiesc din ce găsesc pe rampă, 80%, dar sunt care deja lucrează la Rosal. Probabil o parte vor merge la oraş să caute în tomberoane. Când tu eşti disperat, când ai patru copii care plâng de foame, eşti creativ să faci bani. Copiii care cresc acum şi cu ce învaţă la grădiniţă îi ajută. Care sunt tineri, se uită la tv, au altă gândire şi o să se mute. Şi părinţii sunt mult schimbaţi faţă de anii trecuţi. Cu timpul vor pleca. Dar sunt oameni în vârstă, care au trăit acolo 40 de ani. Când mut un om care a trăit 40 de ani în acelaşi loc, îl omori. Lasă-l să stea acolo”, spune Bert Looij.

Bert în colonia Dallas din Pata-Rât

Olandezul crede cu tărie că romii de la Pata Rât trebuie ajutaţi, mai ales că şi acolo trăiesc oameni de calitate. Câţiva au reuşit deja să-şi depăşească condiţia, oferind ca exemplu cazul unei tinere care a devenit educatoare, care nu s-a măritat de la o vârstă fragedă şi care nici n-a făcut deja o grămadă de copii, precum alte femei din comunitate. Bert Looij vorbeşte cu admiraţie şi despre un alt exemplu, când, din proprie iniţiativă, romii de la Pata Rât s-au mobilizat să strângă ajutoare şi să le ducă în India pentru sinistraţii rămaşi în urma unui tsunami. „Societatea trebuie să-i ajute, dar în primul rând să-i accepte ca oameni, să nu-i discrimineze”, subliniază Bert Looij.

Redacția îi mulțumește în mod special fotografului Timotei Jinar pentru fotografiile și filmările realizate cu drona, special pentru Transilvania Reporter.