Paştile, celebrarea biruinţei asupra morţii. O sărbătoare a tradiţiei şi a familiei

Paştile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Sărbătoarea este pregătită de Postul Mare, apoi de Săptămâna Patimilor.

Paştile este una dintre cele două mari sărbători ale creştinătăţii, alături de Crăciun. Dar dacă sărbătoarea naşterii lui Iisus este una plină de veselie, de cadouri, de colinde şi cântece, cotind puţin spre comercial, sărbătorile pascale sunt mai pline de încărcătură spirituală, punând accent pe curăţirea trupului şi a sufletului, pe Renaştere, pe mântuire.

Cel mai lung post

Oamenii se pregătesc pentru sărbătorile pascale prin cel mai lung post de peste an, dar şi cel mai aspru post din calendarul creştin-ortodox. Postul Paştilor durează şapte săptămâni, adică 48 de zile. În acest an, postul a început luni, 3 martie, şi se termină pe data de 19 aprilie.

Postul înseamnă abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi (carne, ouă şi produse lactate, băuturi alcoolice), pe un timp mai lung sau mai scurt. Însă această reţinere de la mâncăruri şi băuturi trebuie însoţită şi de abţinerea de la gânduri, pofte, patimi şi fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoţit de post sufletesc.

Postul este practicat din vremuri străvechi, întâlnindu-se aproape în toate religiile şi la toate popoarele.

În post, credincioşii trebuie să renunţe la gândurile urâte, să ierte pe toată lumea şi să se împace cu cei care/cărora le-au greşit, să se abţină de la violenţe mentale, verbale şi, evident, fizice.

La sfârşitul secolului al III-lea, Postul Sfintelor Paşti a fost împărţit în postul prepascal (Postul Păresimilor) care ţinea până la Duminica Floriilor, cu o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Răsărit a hotărât ca durata acestui post să fie de şapte săptămâni, aşa cum este şi astăzi.

Sâmbăta lui Lazăr

Cu o zi înainte de Florii, respectiv de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim, în Biserica Ortodoxă este sărbătorită Învierea lui Lazăr, iar aceste două zile fac trecerea între Postul Paştilor şi Săptămâna Patimilor.
Sâmbăta lui Lazăr este cunoscută la noi şi ca Moşii de Florii. În această zi, creştinii ortodocşi sărbătoresc una dintre cele mai mari minuni săvârşite de Iisus Hristos în viaţa pământeană, învierea lui Lazăr – eveniment care s-a petrecut în localitatea Betania, unde Lazăr, prietenul lui Iisus, murise de patru zile. Învierea lui Lazăr a fost descrisă în Sfânta Evanghelie după Ioan în Capitolul 11, versetele de la 1-45.

Sfântul Evanghelist Ioan povesteşte că Lazăr, originar din Betania (localitatea palestiniană Al-Izzariya de astăzi), ca şi surorile lui, Marta şi Maria, făcea parte din grupul persoanelor preţuite de Iisus, astfel că acesta s-a întristat, auzind vestea morţii lui şi văzând supărarea surorilor şi a prietenilor. „Atunci Iisus Hristos s-a rugat Tatălui Ceresc pentru minunea care urma să se împlinească, le-a cerut celor prezenţi să înlăture piatra de la uşa mormântului şi a strigat cu voce tare: „Lazăre, ieşi afară!” Acesta a ieşit din mormânt, aşa cum fusese îngropat, înfăşurat în giulgiu şi cu mahrama pe faţă. Minunea a trezit şi bucurie, şi uimire, şi cutremurare în rândul celor prezenţi.”

Întâmpinarea cu flori

După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim, în duminica de 2 aprilie, anul 33. În acea duminică, Iisus intra în Ierusalim, trecând peste Muntele Măslinilor, unde îl aştepta mulţimea, cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: “Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. Potrivit scrierilor, a fost singura oară în viaţa sa lumească când Iisus a acceptat să fie aclamat ca Împărat, ca să fie recunoscut după Lege că este Mesia Mântuitorul lumii.

Tot pe Muntele Măslinilor a rostit Mântuitorul cuvântarea despre viaţa veşnică şi a petrecut ultimele nopţi de dinaintea morţii, iar la poalele muntelui, în Grădina Ghetsimani, s-a rugat împreună cu ucenicii săi, după Cina cea de Taină.

În zilele noastre, se menţine un obicei care a apărut în secolul al IV-lea şi apoi s-a răspândit în toată Biserica creştină – se aduc în biserici ramuri de salcie care sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi de măslin cu care mulţimile l-au întâmpinat pe Domnul la intrarea sa triumfală în Ierusalim.

Săptămâna Patimilor

După Florii, începe Săptămâna Mare, sau Săptămâna Patimilor, iar fiecare zi din aceasta este încărcată de semnificaţii. Potrivit rânduielilor canonice, în această săptămână, se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până spre seară.

Primele trei zile se numesc “mari” şi “sfinte”, iar a patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii săi şi trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită şi “Paştile Crucii”, este cu adevărat începutul Paştelui, iar sâmbătă este ziua în care tristeţea este transformată în bucurie, prin biruinţa asupra morţii.

Primele trei zile au şi câte o pildă care se pomeneşte. Luni este vorba despre smochinul neroditor, pe care Iisus l-a blestemat să se usuce – iar semnificaţia acestei poveşti ar fi că Dumnezeu nu doar răsplăteşte, ci şi pedepseşte, la judecata de apoi. Marţi este rândul pildei celor zece fecioare. Aceasta este o pildă care spune povestea fecioarelor “cuminţi” şi a celor “nebune”: la întâmpinarea lui Hristos, cinci fecioare l-au aşteptat cu candela plină cu ulei, iar celelalte cinci au avut candela fără ulei. Candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totala nepăsare faţă de ceilalţi, iar candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de milostenie. Fecioarele „nebune” au fost pedepsite pentru că nu au dat dovadă de virtute.

Miercurea şi Joia

În cea de-a treia zi, miercurea, se face pomenirea femeii păcătoase care, din dorinţa de a i se ierta păcatele, a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, ca simbol al pocăinţei şi îndreptării omului păcătos.

Joia Mare anunţă punctul culminant al Săptămânii Patimilor: atunci au avut loc spălarea picioarelor, cina cea de taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vânzarea Domnului.

Înainte de începerea cinei, Iisus a spălat picioarele apostolilor săi, un gest care este reluat şi astăzi în bisericile catolice, ca ritual înainte de Paşte. Când le spăla picioarele, Iisus le-a spus ucenicilor săi: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

În timpul cinei, Mântuitorul îşi prevede sfârşitul şi anticipează că ucenicii săi îl vor trăda, într-un fel sau altul – că unul se va lepăda de el, iar altul îl va vinde, lucruri care se şi întâmplă, în acea noapte, înainte de răsărit.

Învierea şi speranţa

Vinerea Mare este cea mai neagră zi pentru creştini: este ziua de pomenire a Patimilor Mântuitorului, care sunt numite sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare: “sfinte” pentru că cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, “mântuitoare” pentru că şterg păcatele întregii lumi şi “înfricoşătoare” pentru că întreaga natură s-a cutremurat în momentul răstignirii: “Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat şi mulţi din morminte au înviat”. Dar, până la momentul răstignirii, Iisus a fost judecat şi batjocorit, apoi obligat să îşi poarte propria cruce.

În fine, în Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la iad pentru a ridica la viaţa veşnică pe cei adormiţi, iar duminică se sărbătoreşte Învierea Domnului.

După o săptămână în care sunt comemorate patimi, tristeţi şi trădări, duminica este ziua în care speranţa renaşte, iar din biserici se aud cuvintele ce vestesc minunea: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

 

[stextbox id=”custom” caption=”Ouăle de Paşte”]

Ouăle roşii de Paşte simbolizează, după unele opinii, mormântul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la învierea sa din morţi. De aceea, când sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se salută, creştinii îşi spun: “Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Culoarea roşie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus, care s-a scurs pe cruce. O legendă creştină spune că, atunci când Isus era pe cruce, Fecioara Maria a venit la el cu un coş cu ouă, care s-au făcut roşii de la sângele care a picurat pe ele.

În tradiţia populară de la noi, ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodarie, te apără de rele.

[/stextbox]

Paştele în lume

• Marea Britanie

„Easter” este denumirea sărbătorii pascale, în limba engleză; cuvântul este derivat din termenul “eastre” sau “eostre” din engleza veche. Sărbătoarea Paştelui este anticipată, la britanici, de postul care începe în miercurea cenuşii (Ash Wednesday) şi durează 40 de zile. Cu o săptămână înainte de Paşte, când noi sărbătorim Floriile, englezii au „Duminica frunzelor de palmier” („Palm Sunday”), cu origini în Imperiul Roman, atunci când oaspeţii importanţi erau întâmpinaţi de mulţimea care flutura frunze de palmieri. Aceste frunze sunt acum folosite la diverse aranjamente pascale şi la împodobirea bisericilor, împreună cu multe flori – floarea tradiţională acestei sărbători este crinul alb, care poate fi văzut peste tot, fiind considerat un simbol al purităţii.

• Italia

În Italia, copacul – simbol de Paşte este măslinul, alături de palmierul pe care îl regăsim şi în Marea Britanie sau alte ţări. În duminica Floriilor (“Domenica della Palme”, adică “Duminica palmierilor”), oamenii duc la biserică ramuri de măslin şi de palmier, pentru a fi sfinţite. După ce oamenii s-au adunat în biserică, uşile se închid, simbolizând porţile Ierusalimului. Preoţii ciocănesc de trei ori şi uşile se deschid, muzica se revarsă, iar oamenii flutură ramurile, comemorând intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. În “Venerdi Santo” sau “vinerea sfântă”, în unele oraşe sunt organizate parade prin care se reaminteşte drumul patimilor lui Hristos. În ajunul Paştelui, la miezul nopţii, întreaga comunitate se adună pentru a lua parte la una dintre cele mai lungi liturghii ale anului, aşteptând Învierea Domnului.

Tot în Vinerea Mare, multe biserici reconstituie ritualul spălării picioarelor – sunt aleşi 12 bărbaţi săraci din parohie, care simbolizează pe cei 12 apostoli, iar preotul le spală picioarele.

• Germania

În Germania, Paştele se numeste “Ostern”, denumirea fiind legată de zeiţa anglo-saxonă a primăverii, Eostre. În nord se organizează un mare foc de Paşte, care arde, în mod simbolic, toate rămăşiţele iernii, deopotrivă cu toate relele. Totodată, în gospodării se face curăţenia de primăvară şi se decorează casele cu ramuri înmugurite, narcise, salcie, primele mlădiţe de grâu. În foarte multe case, de Paşte, se pot vedea copăcei sau ramuri, împodobiţi cu ouă colorate (Osterbaum, pomul de Paşte). Iepuraşul de Paşte este aici la el acasă – a fost menţionat pentru prima dată în Germania, în 1590. În unele regiuni se crede că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate în noaptea de sâmbătă spre duminică. Primele delicatese din aluat dulce sub formă de iepuraşi au apărut tot în Germania, pe la 1800.

• Franţa

După Joia Mare, în Franţa nu mai bat clopotele, întrucât există credinţa că acestea trebuie să îşi ia zborul spre Vatican, ducând cu ele lacrimile tuturor celor ce l-au plâns pe Hristos. Clopotele revin în biserici duminica, în ziua învierii, şi aduc cu ele ouă, ciocolată şi alte bunătăţi, pe care le lasă să cadă din cer. Clopotele zburătoare sunt, deci, simbolurile sărbătorii pascale, iar alături de ele mai găsim peştele de aprilie (poisson d’avril). Copiii decupează peşti din hârtie şi încearcă să îi prindă pe spatele adulţilor, fără ca aceştia să îşi dea seama, amuzându-se copios. Astfel, în magazinele franţuzeşti se găsesc în această perioadă ouă şi peşti de ciocolată.