„Ne place în România pentru că este pace”. Țara Făgăduinței de la Șomcuta Mare

Atunci când sunt întrebați care sunt lucrurile pe care le apreciază cel mai mult în România majoriatea străinilor răspund că le plac peisajele, firea deschisă a oamenilor, mâncărurile tradiționale sau, în cazul petrecăreților, fetele și manelele. Refugiați de la „Centrul regional de cazare și proceduri pentru solicitanții de azil” din Șomcuta Mare, județul Maramureș, au un singur răspuns: „Ne place în România pentru că este pace”. Ei nu înțeleg de ce românii se plâng mereu despre situația economică, politică sau socială a țării și îi invidiază totodată pe compatrioții noștri pentru faptul că nu au cunoscut adevărata foamete sau ororile războiului.

Mulți oameni sunt reticenți în fața jurnaliștilor. Motivele sunt diverse. Unii sunt rezervați de frica unor întrebări incomode, alții pentru că nu vor să fie în centrul atenției sau, în cazuri destul de frecvente, pentru simplul fapt că nu poartă o ținută demnă de o apariție în ziar. Protagoniștii acestui articol au avut însă adevărate motive de a fi rezervați în fața noastră: siguranța personală a lor și a familiei lor.

„Spuneți că sunteți de la Transilvania Reporter ? Apare și on-line ziarul dumneavoastră, nu? Atunci îmi pare foarte rău că nu pot să vă spun numele meu sau să vă las să mă fotografiați, aș risca foarte mult, sper că înțelegeți”, cu aceste cuvinte ne-a întâmpinat, într-o franceză românizată, unul dintre cazații Centrului pentru Refugiați, cetățean al unei țări din Africa Sub-sahariană.

Și-a părăsit țara natală din cauza regimului politic despotic și chiar dacă acum se află sub protecția Statului Român, trăiește în continuare cu frica unor represalii din partea autorităților din țara natală.

 Viață de refugiat: Le place în România pentru că este pace

În momentul de față, la Centrul de refugiați din Șomcuta Mare sunt cazați 13 refugiați. Cei mai mulți dintre ei sunt cetățeni sirieni. Din cauza atrocităților la care au fost supuși de către regimul de la Damasc aceștia au ales să-și părăsească țara natală, asumându-și astfel statutul de refugiați. Printre aceștia se numără și doi intelectuali. Ambii au avut de suferit din cauza regimului totalitar-marxist, aflat acum la putere în Siria.

„Am ajuns în România acum trei luni. În Siria am făcut greșeala să mă opun regimului și pentru asta am fost închis și bătut cu bestialitate aproape zilnic. De cum am fost eliberat am încercat, și am reușit, să părăsesc țara. Nu pot să vă spun cum am reușit să scap pentru că familia mea se află încă în Siria și ei vor încerca să iasă din țară la fel ca mine. Nu mi-am propus un loc anume în care să ajung. Mi-am dorit doar să ajung într-o țară în care să fie pace și care să-mi ofere protecție. Am citit în presa din România că majoritate imigranților ajung aici pentru că sunt înșelați de călăuzele care ar fi trebuit să-i ducă în Germania. Nu este adevărat. De ce să alegem Germania, doar e pace și-n România, iar pentru noi doar asta contează deocamdată. Spre deosebire de țara mea, România a avut grijă de mine. Am primit toate îngrijirile medicale de care am avut nevoie pentru a mă recupera. Ne place în România pentru că este pace”, ne-a mărturisit unul dintre refugiații sirieni, inginer de profesie și  un arab vorbitor de engleză, franceză și rusă.

[nggallery id=280]

Unul dintre cei mai buni vorbitori de limbă română de la Centrul din Șomcuta Mare este la rândul său cetățean sirian. Ca și în cazul compatriotului prezentat mai sus dorința de confidențialitate a fost la fel de clar exprimată. L-am văzut ținând în mână o carte voluminoasă pe a cărei coperți se puteau desluși atât caractere arabe cât și latine. De cum ne-a sesizat privirile asupra volumului din mâna sa l-a dosit imediat în interiorul hainei.

„Nu puteți scrie despre această carte pentru simplul fapt că eu sunt autorul ei și m-ați expune astfel unui mare risc”, ne-a spus intelectualul sirian.

Pentru el România a fost singura opțiune. „Pentru mine țara aceasta este ca a doua casă. Aici (n.red. București) mi-am făcut studiile universitare. Am trăit alături de români clipe frumoase și datorez foarte multe acestei țări”, a adăugat sirianul.

Speranțe ale fotbalului senegalez au ajuns refugiați la Șomcuta Mare

Nu toți refugiații din Șomcuta Mare se feresc să-și dezvăluie identitatea. Der Serigne Khadim (21 de ani) și Niang Papa Moussa (22 de ani) sunt doi tineri senegalezi care și-au părăsit țara natală în ciuda unui viitor promițător. Deși abia trecuți de vârsta de 20 de ani, cei doi senegalezi au deja o bogată experiență ca fotbaliști profesioniști. Ei au jucat nu numai în prima ligă din Senegal cât și în cele din Sudan și Africa de Sud. Pentru ei este o mare problemă faptul că încă nu au drept de muncă în România și, prin urmare, nici nu pot juca în meciuri oficiale. Cu toate acestea, o serie de echipe din nord-vestul țării și nu numai sunt cu privirile ațintite asupra celor doi.

„Noi nu putem decât să ne antrenăm și să fim în cea mai bună formă atunci când vom avea aceleași drepturi cu cetățenii români”, ne-a declarat Khadim.

Lucrează în gospodăriile localnicilor

Sunt deja șapte ani de când maramureșenii din Șomcuta Mare trăiesc alături de oameni din Africa și Asia. Pentru ei a devenit un fapt divers să socializeze cu noii lor concitadini, chiar dacă pielea acestora are culoarea abanosului sau a cafelei. Pare ciudat la prima vedere să vezi un grup de oameni de culoare, plimbându-se prin oraș într-o zi de târg și nici măcar unul dintre localnici să nu întoarcă privirea după ei. Aceasta este realitatea socială din Șomcuta Mare, un mic orășel de provincie.

„Ne-am obișnuit cu ei. Ne sunt chiar simpatici. Noi știm că ei nu au ajuns în România pentru că s-au săturat de traiul din viața lor. Am auzit de la ei întâmplări care pur și simplu ne-au șocat. Asta ne facem să apreciem ce avem noi în România și să nu ne mai plângem mereu de câte ceva”, ne-a mărturisit Ionică Munteanu, unul dintre comercianții locali.

Interacțiunile dintre localnici și refugiați nu se rezumă la simple discuții în fața unui pahar cu bere. Pentru a-și completa veniturile, mulți dintre cei de la Centrul pentru Refugiați au lucrat toată vara, pe la gospodăriile șomcutenilor, la diverse munci agricole.

„Sunt oameni obișnuiți cu munca grea. La noi în gospodărie au lucrat de-a lungul timpului mai mulți refugiați, majoritatea africani. În ciuda a ceea ce se spune despre ei să știți că sunt foarte harnici și cinstiți, spre deosebire de unii românași de-ai noștri”, mărturisește localnica Eleonora David.

Nu la fel au stat lucrurile în primele luni ale anului 2006, an în care a fost înființat Centrul pentru refugiați din Șomcuta Mare. „A fost ceva nou pentru noi să vedem africani plimbându-se pe ulițe. Multe dintre femeile mai în vârstă își făceau cruci la vederea lor. Mamele nu-și lăsau copiii pe stradă. Nu a durat mult această situație. Foarte repede ne-am dat seama că sunt oameni ca toți oamenii, doar că au o altă culoare a pielii. E adevărat că și ei au făcut eforturi să ne învețe limba și să ne arate că nu sunt un pericol pentru societate”, ne-a nea`  Toader, un localnic care tocmai încheiase o dispută filosofică cu unul dintre refugiații arabi. Nu numai că s-au obișnuit să conviețuiască alături de diferite rase, ba chiar regretă că în momentul actual la Centru sunt doar 13 cazați spre deosebire de alte perioade în care pe străzile Șomcutei se plimbau 50, 60 de refugiați.

 

Dreptul de a deveni român, condiționat de birocrație

Există două moduri în care refugiații ajung la „Centru regional de cazare și proceduri pentru solicitanții de azil”. Primul este cel benevol, în care refugiații odată intrați în țară se prezintă la Centru și solicită demararea procedurilor pentru primirea azilului și implicit protecția statului român. Cea de-a doua modalitate de a ajunge la centru este cea în care refugiați sunt interceptați la frontieră de către autoritățile române. În ambele cazuri procedura birocratică este identică. Odată depusă cererea de azil, Inspectoratul General pentru Imigrări este obligat să ofere, în termen de 30 de zile, un răspuns pozitiv sau negativ. În cazul din urmă solicitantul are dreptul de a contesta decizia la Judecătoria Baia Mare și mai apoi de a face recurs la Tribunalul Maramureș. Dacă nici la această ultimă instanță nu are câștig de cauză, persoana respectivă este obligată să părăsească teritoriul Statului Român. În cazul în care cererea de primire a azilului este acceptată, refugiatul intră imediat într-un program de integrare.

„Cea mai importantă componentă a acestui program de integrare o reprezintă aceea de învățare a limbii române. Din acest punct de vedere avem deseori dificultăți în a găsi interpreți care să medieze comunicarea dintre noi și cei pe care îi găzduim. Mă refer aici la persoane venite în special din spațiul african, care vorbesc doar anumite limbi sau dialecte mai rar întâlnite. Cu toate acestea am reușit până acum să soluționăm toate aceste probleme”, ne-a declarat inspectorul principal de poliție Simona Chioran, director al Centrului pentru Refugiați din Șomcuta Mare.

Pe lângă componenta lingvistică programul de integrare presupune și consiliere prind societatea românească sau cadrul legislativ pe care trebuie să-l respecte în România. Pentru o mai bună adaptare la realitățile românești, refugiații participă la o serie de acțiuni culturale și artistice alături de instituțiile locale șomcutene. Totodată, spune inspectorul Simona Chioran, există o colaborare cu AJOFM Maramureș, în scopul ca, odată încheiat programul de integrare, persoanele în cauză să-și poată găsi un loc pe piața muncii din România.

Centru în regim semideschis

Centrul din Șomcuta Mare a fost înființat în 2006 și are o capacitate maximă de 100 de locuri. Cei care beneficiază de serviciile acestui Centru au parte de toate condițiile unui trai decent, în cazul multora dintre refugiați condițiile de aici fiind mult superioare celor din țările natale. Există o sală de sport dotată cu aparatură de fitness, teren de tenis, spații de petrecere a timpului liber, precum și o sală de joacă pentru copii care ajung la Centru. Este de menționat faptul că Centrul din Șomcuta are un regim deschis. Cei cazați aici pot să facă ce doresc pe parcursul zilei, singura lor  obligație este aceea de a fi prezenți în Centru la ora 22. În caz contrar, aceștia au un interval de de 72 de ore în care se pot întoarce. După scurgerea acestei perioade sunt dați în urmărire generală, pierzându-și totodată privilegiul de a mai fi găzduiți de centrul din Șomcuta Mare. Odată încetată întreaga procedură de obținere a statutului de refugiat, cei în cauză se pot bucura de toate drepturile unui cetățean român cu excepția celui de vot.