Mircea Pop, noul decan al Baroului Cluj: Avocatul e un profesionist singuratic, uneori în luptă cu toată lumea

La 44 de ani (n. 15 aprilie 1969), Mircea Pop este, începând din 15 martie 2014, al 4-lea decan al Baroului Cluj din 1989 încoace, a doua astfel de organizaţie profesională ca mărime din ţară, cu 1.060 de avocaţi. Anterior, din 2010, deţinuse funcţia de prodecan şi de peste 10 ani este membru al Consiliul Baroului Cluj. Practică avocatura din 1992 şi, printre altele, în 2004-2008 a fost preşedintele filialei Cluj a lichidatorilor şi membru în Comitetul naţional de conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă şi Reorganizare, iar din 2008 este membru în Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Îi place să citească –este interesat de tot ce apare nou în domeniul cunoaşterii de orice fel-, îi plac filmele, întâlnirile cu oamenii, îi place natura, îi plac excursiile, dar, aşa cum spune, din lipsă de timp, la acest din urmă capitol a cam rămas dator. Pe un drum pornit de tatăl său, aceeaşi dorinţă de cunoaştere l-a mânat să-şi caute strămoşii, şi până acum a reuşit să-şi facă arborele genealogic pe opt generaţii, prima de pe la 1750, iar în căutările sale a descoperit şi rădăcini nobiliare. Bunicul său Tiberiu Pop a fost decorat de trei conducători succesivi ai României, prima dată de Regele Mihai, pentru fapte de război.

Reporter: Se zice ”avocatul diavolului”; cred că doar meseria avocaţilor este asociată cu acest personaj… Cum se raportează un avocat la clienţii săi cu statut foarte diferit? Un nenorocit nevinovat, de exemplu, pe care îl apără la fel cum trebuie să-l apere şi pe un ins despre care se ştie că a făcut mult rău intenţionat, că a omorât, poate…

Mircea Pop: Din punct de vedere al profesiei de avocat mi se pare totuna. De ce? Pentru că tu ca avocat nu faci dreptate. Nici măcar judecătorul nu face dreptate, el face justiţie. De cele mai multe ori justiţia nu seamănă cu dreptatea pe care şi-o imaginează omul care vine în faţa justiţiei. Ca să dau un exemplu: cred că prea puţini oameni ştiu că astăzi, în baza noului Cod de procedură civilă, recursul poate să fie redactat, semnat şi susţinut doar de avocat; omul, neştiind, poate că are dreptate, îşi face el singur recursul şi şi-l susţine, dar instanţa nici măcar nu discută, îl respinge ca inadmisibil pentru că nu a fost redactat de avocat. Atunci, omul are dreptate, dar justiţia e cu totul altceva decât dreptatea.

Da, e acelaşi lucru să-l reprezinţi şi pe unul şi pe celălalt, pentru că fiecare are dreptul la apărare, e un drept fundamental.

Rep: Dincolo de acest drept, de ce prevede legea, la fel empatizează un avocat cu un sărman nevinovat ca şi cu un infractor periculos? Cu aceeaşi tragere de inimă îi reprezintă pe amândoi?

MP: Avocatul nu este educatorul acelei persoane, nici nu este binefăcătorul acelei persoane; avocatul face tot ce ţine de el pentru ca acel caz să fie cât mai favorabil clientului său. Tu ca avocat nu empatizezi cu fapta, că dacă ar fi aşa, cei care fac fapte cu violenţă, tâlhării, violuri etc n-ar mai fi apăraţi de nimeni, pentru că tu ca avocat nu poţi să empatizezi în sensul uman cu un astfel de infractor.

Rep: Dacă statutul profesiei, regulile cer ca toţi clienţii să fie trataţi la fel din acest punct de vedere, avocatul poate măcar să umble la preţ, la onorariul său, adică să-l taxeze mai puţin pe cel sărman şi nevinovat?

MP: Da, se poate, dar asta depinde de fiecare avocat. Mai există şi o prevedere în lege, care spune că un om care nu dispune de venituri şi are nevoie de avocat, poate să facă aşa-numita cerere de ajutor public judiciar şi judecătorul cere baroului să-i desemneze un avocat gratuit pentru acea persoană, dar, totuşi, plătit simbolic din fondurile Ministerului Justiţiei. Tu ca avocat poţi să percepi un onorariu cât se poate de mic, dar asta depinde doar de tine.

Rep: Cum îşi stabileşte un avocat onorariul, există nişte criterii?

MP: Doar criterii pur personale; fiecare avocat îşi evaluează munca la cât crede el de cuviinţă, dar e o înţelegere între părţi. Depinde şi de client, fiindcă pot să cer unui justiţiabil 100 de lei şi el să nu-i aibă sau să i se pară mult, iar altuia să-i cer o sumă foarte mare şi să i se pară rezonabilă sau chiar mică.

Rep: Din ce aţi auzit, chiar la nivel de bârfă, cam la ce nivel ajung cele mai mari onorarii primite de avocaţi din România?

MP: Depinde de modul în care stabileşti onorariul. Există şi aşa-numitul onorariu de succes, adică să primeşti o sumă stabilită de comun acord sau un procent la câştigarea procesului. Există case de avocatură în Bucureşti care declară cifră de afaceri de peste 10 milioane de euro într-un an. Din ceea ce circulă în piaţă, în zona penalului sunt onorarii consistente, în unele cazuri am auzit şi de câteva zeci de mii de euro în dosare complexe.

Rep: Rămânând la bani, se spune că avocaţii sunt bogaţi… Cam cât câştigă?

MP: Depinde ce înţelegem prin bogăţie. Dacă luăm bogăţia la 1.000-2.000 de euro pe lună… Cred că majoritatea avocaţilor câştigă sub această sumă de 2.000 de euro pe lună. Câştigul are o nuanţă înşelătoare. Dacă îi propui clientului un onorariu de, să zicem, 10.000 de lei, lui i se poate părea o sumă foarte mare, se gândeşte cât câştigă avocatul acesta, dar clientul nu ştie că în urma plăţii tuturor contribuţiilor, impozitelor şi taxelor pe care le datorează şi a cheltuielilor de întreţinere a biroului, tu poţi rămâne chiar cu 25% din ceea ce ai încasat efectiv. Din ce ştiu eu, la nivelul Baroului Cluj sunt suficient de mulţi avocaţi care cred că nu pot fi catalogaţi ca avocaţi bogaţi. Departe de mine de a-i plânge pe avocaţi, dar este o profesie extrem de riscantă, ajungi la un moment dat să te lupţi cu toată lumea, chiar cu propriul tău client, care poate să fie nemulţumit de modul cum el apreciază că i-ai apărat cazul, nepercepând că tu ai făcut tot ce ai putut pentru asta. Te lupţi cu instanţa de judecată, te lupţi cu adversarul, după ce ţi-ai câştigat banii te lupţi cu fiscul, care îţi poate emite acte de impunere nelegale, greşite, te lupţi cu Casa de asigurări de sănătate. E o luptă cu toată lumea, avocatul este de fapt un profesionist singuratic.

Rep: Ca să fiu şi eu avocatul diavolului: în afară de chestiunile procedurale, de ce i-ar trebui unui om avocat? Fiindcă legea e aceeaşi, cu sau fără avocat. Care e de fapt rolul avocatului?

MP: Transpunerea unei probleme de viaţă ajunsă în instanţă în faţa judecătorului trebuie să o facă cineva calificat, care cunoaşte în primul rând norma de drept care se aplică, iar pe de altă parte, care cunoaşte regulile de a vorbi în faţa judecătorului.

Rep: Totuşi, dacă legea e aceeaşi, avocatul îl poate convinge pe judecător să aplice una sau alta dintre prevederi? În ce constă succesul avocatului?

MP: Să dau un exemplu. Fiscul îţi dă o decizie de impunere şi zice că datorezi statului 100.000 de lei. Acea decizie e nelegală. Avocatul trebuie să găsească varianta prin care desţeleneşte actul de control fiscal, vede unde sunt greşelile făcute de fisc şi merge la judecător şi-i spune că nu este corect, că suma datorată nu este 100.000 de lei, ci doar 2.000. Anulaţi actul! Dacă tu ca avocat câştigi, înseamnă că ai succes. Problema e că, din păcate, legea se aplică de foarte multe ori într-un mod cât se poate de diferit. Adică, situaţii identice au soluţii diferite.

Rep: E un război, o tensiune între avocat şi judecător?

MP: În mod normal n-ar trebui să existe tensiuni. Din păcate, la nivelul Baroului Cluj există tensiuni şi asta pentru că –părerea mea- mulţi judecători sunt prea tineri şi nu au o experienţă de viaţă şi echilibrul necesar. Mulţi nu sunt pregătiţi pentru a judeca.

Rep: Ce vă propuneţi în acest mandat de patru ani ca decan al Baroului Cluj?

MP: Decanul singur nu poate să facă foarte multe. În schimb poate să imprime un anumit sens, o anumită direcţie baroului, să încerce să tragă după el, într-un sens bun, atât Consiliul Baroului –care conduce şi care este format din 15 membri-, cât şi avocaţii. Cei mai mulţi avocaţi din Baroul Cluj au simţit nevoia că trebuie să se schimbe ceva în exprimarea profesională a baroului, în primul rând faţă de ei ca avocaţi şi în al doilea rând faţă de toţi ceilalţi actori ai justiţiei. Aş spune că şi faţă de societate, în general. Adică, avem nevoie să fim percepuţi altfel, aşa cum suntem de fapt, ca nişte profesionişti valoroşi, care suntem parteneri cu magistraţii în actul de justiţie, chiar dacă unora nu le place acest termen. Fără noi nu se face justiţia, judecătorii singuri n-ar putea să facă justiţie fără avocaţi. Suntem în unele situaţii trataţi uşor pe lângă regulile normale de raportare în instanţă, plus că şi în interiorul profesiei sunt nişte laturi care merg mai puţin şi care trebuie reglate.

Rep: Ce nu merge?

MP: Până acum partea decizională a Consiliului Baroului nu era cunoscută avocaţilor, pentru că nu era suficientă transparenţă. Mă angajez ca această transparenţă să devină ceva uzual, adică fiecare avocat să cunoască hotărârile care îl afectează profesional. Pe de altă parte, avocaţii investesc mult în pregătire şi, pe lângă studiul individual, avem în vedere şi o serie de cursuri. Problemele financiare încercăm să le gestionăm mai bine, să facem mai uşoară viaţa avocaţilor; criza a lovit şi profesia de avocat. Încercăm să lucrăm la nivelul contribuţiilor pe care le datorează şi încercăm să-l protejăm pe avocat de abuzurile fiscale ale statului. Şi aş vrea –poate cel mai important aspect al mandatului meu- să aduc o notă de mult mai mare umanitate relaţiei dintre decan şi toţi avocaţii din Baroul Cluj.

”Noile coduri sunt ca acea butadă care spune că atunci când crezi că ai găsit răspuns la toate întrebările, vine viaţa şi-ţi schimbă întrebările. Exact aşa se întâmplă şi în legislaţia românească. Trebuia o adaptare a legislaţiei, dar, conform modului românesc de a face lucrurile, acestea sunt imperfecte încă din start, adică nu trebuie să aşteptăm aplicarea lor ca să ne dăm seama că sunt imperfecte”, Mircea Pop